Inscris la scoala vietii

Din cei patru copii pe care i-a adus pe lume Alina Cecman, din satul Blidari, comuna Cotesti, doar unul a invatat sa scrie si sa citeasca. Ceilalti trei au crescut cum au putut in batatura parinteasca, fara sa calce vreodata intr-o scoala. Se pare ca acest „amanunt” n-a contat prea tare nici pentru mama si nici pentru copiii ei. Trei dintre ei au ajuns – culmea, spre invidia unora! – in Italia. Acasa a mai ramas doar mezinul, Ionut. Are 11 ani si creste cum da Dumnezeu, legat doar de fustele mamei.
Astazi, cind mai totii copiii isi iau ghizdanele in spate si o pornesc spre scoala, Ionut va ramine in continuare, acasa. Pentru el, ziua aceasta este la fel cu toate celelalte care au alcatuit pina acum, frageda sa viata. O inlantuire nesfirsita de clipe care vin si trec, fara ca nimic senzational sa se intimple. A fost o vreme cind se intreba, fireste, de ce toti ceilalti copii din imprejurimi pleaca veseli, in fiecare zi, spre scoala, si el nu. Au fost momente in care i-a invidiat pentru cele ce povesteau, pentru cartile pe care le purtau in ghiozdan, pe care uneori le rasfoiau, pentru hainele curate cu care mergeau mereu la „intilnirea” obisnuita cu „domnul” sau „doamna”. S-a intrebat deseori cum o fi la scoala? Cum o arata o sala de clasa si despre ce-or tot discuta copiii cu omul de la catedra. A fost o vreme in care s-a tot intrebat… Acum nu se mai intreaba. Acum, orice urma de curiozitate – daca o mai fi ramas ceva – o ascunde bine in adincul sufletului sau de copil sarman. Acum stie doar ca el este altfel. Si ca uneori, a ajuns sa fie cel invidiat de copiii care merg la scoala, pentru vacanta continuua in care traieste. Ca si fratii lui de 25, 17 si 14 ani, el frecventeaza doar scoala vietii…
„As fi vrut sa-i dau la scoala, dar n-am reusit. Traim ca vai de capul nostru dar nu a fost numai asta. Fata e singura care a facut citeva clase. Pe baieti i-am nascut la Focsani si cind a fost vorba sa-i inscriu la scoala mi-au cerut fisiele medicale. M-am dus la Focsani sa le iau si mi-au spus ca nu sint acolo. Din cauza asta nu i-am putut inscrie la scoala, nu de altceva. Am ramas acasa numai cu Ionut, si cu o nepoata careia i-a murit mama si am crescut-o eu de la doi ani. Acum are 12 ani, dar nici ea nu merge la scoala ca are probleme. Are strabism si ceva tulburari, niste simptome cu capul. Stau amindoi cu mine aici. Ei mi-au mai ramas ca pe ceilalti doi baieti i-a luat sora lor in Italia. Ea e maritata acolo si a putut sa ma ajute sa-i ia acolo pe doi dintre frati, ca vedeti doar in ce saracie traim”, se justifica Alina Cecman, invitindu-ne sa-i cercetam „averea” o camera cu geamurile astupate cu carton si dotate cu doua paturi si-o soba pe care incerca sa incalzeasca oalele cu apa. Femeia tocmai spalase rufele, iar micul Ionut tremura de zor intr-un pulover, fiindca singura lui geaca statea agatata la uscat, pe sirma. Baiatul s-a obisnuit cu conditiile de-acasa. Cu frigul zilelor si mai ales al noptilor, in care ii lipseste atit de mult o plapuma calduroasa… S-a invatat si cu mincarea putina si cu aprinsul luminarii fixate in paharul de pe marginea sobei, singura sursa de lumina a camerei. „N-am avut curent electric niciodata. Ne-am mutat acum 12 ani aici si am trait cu un nenorocit de om care acum, multumesc lui Dumnezeu, e in puscarie. Nu facea nimic pentru casa, in schimb ne batea de seara pina dimineata. Din cauza lui am fost fugara, imi luam copiii si plecam unde vedeam cu ochii. L-au prins cu furatul si l-au inchis. Acolo sa ramina”, spera Alina. Nici Ionel nu doreste sa-si mai vada tatal vreodata. Ii citesti in ochi spaima pe care chiar si de departe, acesta i-o provoaca. „Dadea tare de tot. Ne batea pe unde ne prindea. Ne batea cu picioarele, ca animalul”, spune cu glas tremurat, sarmanul baietel.
„Nu stiu ce-o sa faca”
Alina nu pare sa se fi gindit vreodata ce se va alege de copii sai cind ea nu va mai fi. De bine, de rau, acum i-au mai ramas doar doua guri de hranit – Ionut si nepoata-sa. „Primesc ajutor social 1,8 milioane lei. Alocatii nu le da, ca nu merg la scoala. Astia sint singurii bani, pentru care muncesc. Am fost peste tot pe unde m-a chemat de la Primarie. Si la sapat santuri am fost, asa ca nu ma feresc de munca. Totusi, daca imparti banii astia la trei persoane, este foarte putin. De-abia am reusit sa iau niste carne tocata de Craciun, sa fac sarmale la copii”, explica Alina. La viitor spune ca nu s-a gindit niciodata. Nici macar la ziua de miine. Tot ce o intereseaza e ziua de astazi si nimic mai mult. Astazi sa aiba ce pune pe masa, sa vada de unde mai aduna astazi niste crengi cu care sa incalzeasca odaia, etc., etc., etc. Iar daca o intrebi ce crede ca se va alege de copiii ei, dupa ce ea nu va mai fi, o pui intr-o strasnica incurcatura. „Nu stiu ce-or sa faca. Stiu ca n-au scoala si nici un fel de calificare, dar n-am ce sa le fac. Or face si ei ce-am facut si eu. Or munci…”, spune cu seninatea celui pentru care lumea se sfirseste undeva, la iesirea din sat. (Laura BREANA)