Copil crucificat

Suferinta unui copil poate macina si un om de piatra. Cind, la zece ani, un copil se tiraste in patru labe, de abia vorbeste, are probleme cu vederea si multe alte suferinte, te intrebi cum poate el sa-si poarte crucea.
„L-am nascut la 7 luni, avea numai 900 de grame. Era tare mic”, isi aminteste Mihaela Dumitriu ziua de 4 iunie 1993, cind i-a dat viata lui Mihai, cel mai mic dintre fiii sai. Nu isi inchipuia, cind l-a luat acasa, dupa 4 luni – cit a stat la incubator pentru a atinge greutatea de 2.200 kilograme – ca greul abia incepe.
„Cind avea vreo doi anisori, am vazut ca ceva nu este in regula. Nu dadea semne sa mearga, ba, mai mult, nici in sezut nu statea bine. Nu se dezvolta corespunzator, iar de vorbit, a vorbit foarte greu. Cind avea vreo patru ani, l-am dus la Spitalul de Copii „Budimex”, la Bucuresti, pentru recuperare, apoi am mers la Techirghiol, la Iasi. Pe masura ce il duceam la din ce in ce mai multe controale, aflam ca este din ce in ce mai bolnav. Medicii ii dadeau putine sanse de recuperare. Eu tot nu credeam”, spune mama lui Mihai.
A mers la gradinita, dar numai citeva luni, perioada in care era mai tot timpul bolnav. Il insotea mama, de care este foarte legat. Nici acum nu doarme singur, ci numai cu mama. Cit timp mama Mihaela a plecat din camera sa ne aduca niste fotografii, Mihaita s-a tirit imediat dupa ea, sa vada de ce intirzie. Mihai se joaca, face liniute, rasfoieste un manual de clasa I si este vizitat de copiii vecinilor, care, insa, nu stau mult, deoarece ei vor sa alerge pe afara, iar el ramine tot timpul in urma lor, neputincios. O fetita din vecini este singura care are rabdarea sa stea mai mult cu el, mai ales iarna.
Soarta l-a pedepsit pe Mihai in mod crud si nedrept. La aproape zece ani, el sufera de encefalita, spasmofilie, strabism convergent si, boala care este motivul nenorocirii lui, parapareza spastica cu tulburari grave statice si de mers. Atitea suferinte la o mina de copil lasa fara puteri orice adult, daramite un sufletel sensibil la cel mai mic zgomot. Mihaita este irascibil si, la cel mai mic zgomot, tresare brusc, mai ales in timpul somnului.
„Mi se rupe inima cind il vad asa. Mai ales cind il vad cum se chinuie. Problema lui este la bazin. Pur si simplu bazinul lui e fix, iar picioarele nu le poate intinde deloc, la fel si laba piciorului. Practic, nu are tendoane sau, daca le are, sint foarte scurte. Se suie pe bicicleta si se chinuie sa pedaleze. Are vointa, nu se da batut, nu l-am auzit o data sa se plinga de situatia in care se afla”, marturiseste tatal sau, Vasile Dumitriu.
Zbuciumul parintilor pentru a-l recupera si a-l avea sanatos a trecut pe la usa mai multor specialisti. „Am fost, anul trecut, la Comisie la Piatra-Neamt, cind mi-am facut actele ca insotitoare a fiului meu, unde s-a demonstat ca este handicapat de gradul I. Si-au dat toti cu parerea si au spus cam la fel. Ba, unul dintre el mi-a zis sa ma resemnez, sa ii iau haine si de mincare, mai bine, decit sa cheltui bani pe drumuri inutile la Iasi sau la Bucuresti. Dar, cum sa stau asa, cind eu il simt, cind ii fac gimnastica, ca are muschii din ce in ce mai atrofiati si, mai ales, cind il vad in patru labe prin casa, ca pe un copil care abia invata sa mearga, cind el are 10 ani! Vreau sa merg si la Cluj, sa vad ce imi spune si acolo”, spune, cu disperare in glas, Mihaela Dumitriu.
Daca situatia financiara le-ar permite, ar face mai multe, dar patru oameni traiesc din pensia de insotitor a Mihaelei, care, in ianuarie, a fost de 1.520.000 de lei, iar in februarie – 1.230.000 de lei. Dupa Paste, parintii vor face toate demersurile pentru a-l opera de strabismul convergent de care sufera, pina nu este prea tirziu. Nu implora, nu cer, dar spera ca Mihaita, care se tiraste in spatele lor, sa nu se mai chinuie. Suferinta lui muta este, pentru parinti, ca o cruce. (A.T.)