Capra riioasa si coada ei ridicata…

Nu i-am inteles niciodata pe cei care vor sa para altceva decit sint. Iar in zona romaneasca oamenii de soiul asta acopera o plaja foarte larga – de gasit fiind ei si in lumea celor "de sus", si in cea a scriitorilor si artistilor, dar si in cea a omenilor de rind. Ca o fac din ipocrizie, dintr-un orgoliu marunt, din bovarism sau lacomie nu mai are importanta – destul ca mie imi provoaca o uimire continua. Si o puternica reactie de respingere.

*

De Craciun, am fost colindata si de doi frati, un baiat adolescent si o fetita. Doar baiatul colinda – dar ce era la gura lui, numai Dumnezeu putea pricepe, ca eu nu am inteles din litania aceea bolmojita si stropsita in maxima viteza decit un cuvint: Bletem. Asta voia sa insemne Bethlehem! Am incercat, zimbind incurajator si cintind si eu, sa-l fac sa o lase mai moale si sa pronunte cuvintele mai pe inteles. Nimic. Cind de bine-de rau a terminat de colindat, eu, deloc incintata, am scos totusi la iveala pungile in care pusesem din vreme si nuci, si mere, si portocale, si bomboane de ciocolata. Nu si bani. "E bine asa?", am intrebat. Fetita, cam la 5-6 ani, care statuse si pina atunci tacuta, ma privea cu ochi candizi si plini de franchete. Atit de candizi, incit m-am aplecat si am sarutat-o. Mirosea rau, draguta de ea, a fum, a mincare si a rufe nespalate. O chema Elena, nume spus insa clar si raspicat. Insfacind pungile cu daruri traditionale, fratele a raspuns la intrebarea mea: "e bine!". Dar cind m-am interesat de unde sint, el a bolborosit un nume de sat din apropierea Iasului, grabindu-se insa sa adauge: "noi nu avem nici luuuu-miiiina!" – deci s-ar fi cuvenit, nu?, sa-i dau si niste bani, acolo!…

Ceva din vocea lui miloaga, sau ceva de pe fata mea, a scos-o insa rapid pe fetita din mutenie: "ba avem lumina!", a zis ea, ferma, nedind nici timp, nici drept fratelui s-o contrazica. Si a continuat in tromba, nervoasa si mindra: "mie Mos Craciun mi-a adus jucarii si bomboane!". Fratele a bagat-o pe mineca; dind s-o dreaga, s-a precipitat : "noi avem doua case, dar la una nu avem…". N-am mai avut timp sa aud ce nu aveau. Ca printr-un gest de prestidigitatie, Elena a scos probabil dintr-un buzunar al hainutei un iaurt mic si a inceput sa manince din el, privindu-ma cu aceeasi mindrie sfidatoare in ochi: "eu am si da-no-niii-noooo!!!"

Baiatul s-a repezit sa-i smulga iaurtul din minuta: asemenea dovezi de trai bun ii dadeau planurile peste cap! El voia, era clar, sa lase imaginea unor copii sarmani, si cind colo, ia uite ce-i facea sora-sa! Amuzata si trista, m-am razgindit – nu stiu de ce – si le-am oferit si niste bani, intrind apoi decisa in casa in timp ce ei, inca certindu-se, coborau pe scara blocului. Sint sigura ca Elena a incasat-o cind a ajuns jos, unde probabil ii astepta mama sau cine i-o fi trimis cu colindatul-cersit. Dar eu n-am sa uit niciodata mindria ei, mult mai rara si mai pretioasa decit milogeala si ipocrizia fratelui…

*

Daca strategia celui sarac care vrea sa para si mai sarac, pentru a le smulge altora ajutorul si mila, mi se pare in ultima instanta oarecum de inteles, mentalitatea altora, saraci, dar care vor sa "faca fata" cu orice pret mi se pare inacceptabila, penibila.

Nu am priceput, de pilda, niciodata de ce o tara ca a noastra, cu o economie la pamint, se da de ceasul mortii sa organizeze summit-uri ultracostisitoare sau petreceri-monstru de Revelion, de Craciun etc.,, ignorind cu nonsalanta ironia taioasa a proverbului autohton "capra riioasa tine coada sus" (aviz si autoritatilor locale!);  nu i-am priceput niciodata pe parintii care-si vind pur si simplu pielea ca sa faca fata unei veritabile curse a "inarmarilor" cu adidasi din cei mai cei, cu computere din cele mai cele, cu blugi din cei mai cei pentru copiii lor, ca sa… nu rida, vezi bine, colegii acestora de ei ca nu poseda! Nu am avut niciodata intelegere pentru cei care-si cheltuiesc ultimul banut pe haine cit mai pompoase, pe farduri cit mai aratoase, pe masini cit mai bengoase, pe ifose cit mai grandioase, in timp ce acasa isi maninca de sub unghii, si asta pentru… "a nu se face de ris in lume"!; am avut vesnice discutii cu cei foarte apropiati mie care se imprumuta de la altii sau de la banci ca sa poata merge la nunti si cumetrii sau ca sa-si asigure un lux rivnit, fiindca, nu?, chipurile numai asa "intri in rind cu lumea"! Nu conteaza ca apoi trag mita de coada cu lunile…

Ei bine, "lumea" asta care-ti cere sa te faci frate cu dracul nu mi-a placut niciodata. Spus pe scurt, mi s-a parut intotdeauna un semn de saracie a mintii sa te arati altceva decit esti, sa doresti a impune o fatada cit mai lucioasa, in spatele careia sa se cuibareasca vidul; si, dimpotriva, mi se pare un semn de inteligenta, de bun-simt, de sanatate a spiritului sa nu-ti fie rusine cu cit ai, sa te accepti cu modestie cum esti (dar asta nu inseamna ca-i aprob pe fatalisti, pe lenesi etc.). Numai stiind cu adevarat, in orice clipa, cine esti si unde ai ajuns poti avea un teren ferm sub picioare si poti creste…

Si, apoi, a te opune navalei si mofturilor unei "lumi" ale carei valori sint banii, fala prosteasca si gloria de mucava – eu cred, iertat sa-mi fie, ca e semnul unui caracter adevarat.