Categoria Panasonic

Invitat la vernisajul expozitiei sale de insusi specialul pictor pentru ora sase, imi pun lavaliera si fix la fara un sfert sint in fata usii. Inchis. Programul serii: pina la cinci.
Perfect.
Stiind ca am de-a face cu unul din personajele insolite ale orasului, "incidentul" nu ma indispune, ba, dimpotriva, imi resuscita brusc acel Iasi bizar, caruia comunismul n-a avut ce-i face. Cu atit mai putin citorva – pe degetele de la o mina – siluete ce oficiau cu o superba nebunie arta.
Printre ele, doua: Craiu, Bousca. Pe care-i putem admira zilele acestea in Galeria Dana a fenomenalului Mihai Pascal, in Lapusneanu. Alaturi de exceptionalii lor congeneri intru acea frumusete impacata cu ea insasi, a vocatiei naturale si a exprimarii incintate.
A spune despre Bousca, seniorul, ca era pictor suta la suta ar insemna sa-i minimalizezi rolul intr-un oras ce reprezenta oricum exclusivitatea primei pinacoteci din tara: osirdia citorva boieri luminati si fondatori de spirit. Pentru ca pictorul de pe straduta Golia era – in anii dictaturii – mai mult decit atit. Simpla lui trecere pe strazi bintuite de noua vulgaritate era, in sine, spectacol. Unul vivant. Silueta-i de la Mancha, trei ace, cu palaria in mina aparindu-si crestetul plesuv de vipie, era o cazona trecere in revista a regimentului. Plus numerele sale total riscante, cind se posta – la terminarea filmului – in usa cinematografului si-i apostrofa pe inconstientii concitadini: Treziiiti-va! Plus prezentarea sa, cu lucrare, la juriile sinistrilor ani: nimeni nu avea curajul – nici securistul de serviciu din juriu – sa-i respinga imensu-i tablou: maiestuosul autoportret. De-abia zilele astea, trecind prin Pinacoteca, ochii imi cad pe autoportretul in cauza. Ce colosala surpriza: garoafa de pe reverul ritosului hidalgo e, vad bine acum, o Romanie cu petala Basarabiei mai aprinsa decit celelalte. Cum trecuse pinza de inchizitia rosie? Cum scapase Bousca de puscarie?
Enigma.
Craiu – opus ca fire lui Bousca – era reconfortant. Sub protectia generosului magistru psy Branzei, se simtea la fel de bine si acasa, pe Sararie, si in rezervele stabilimentului. Isi mai aprindea o tigara, uitind-o intre degete pe cealalta: Mai Val, stii tu ce lautari aveau Iasii, mai! Sau: Mai Val, stii ce filosof era Conta asta, mai! Cind ajungeam in dreptul Pompierilor, vedeam ca minunatul pictor ma condusese in papuci de casa.
Nici o enigma.
Arustei desena in tus negru fantasmele lumii atemporale. Fu arestat de santinele intr-o dimineata, cind sapa cu tocul pantofului un… lacas de amplasare a unei rachete sol-aer. Si asta chiar linga pista aeroportului.
Enigma?
Feciorelnicul sexagenar Leandru picta cu inocenta ucenicului lui Tonitza. Dar si scria: de aceeasi candoare erau si textele lui despre pictura pe care, cu draga ingaduinta, i le publicam in "Cronica". Cind ii aparea textul, revista nu mai era de gasit la chioscuri: Leandru cumparase toate exemplarele.
Enigma, oare?
Ambrozie (ce nume!: hrana zeilor din Olimp, nu?) e adorabilul pictor ce ma invitase, in persoana, la vernisajul sau: lipsind chiar el la ora anuntata, sase. Prinzind, a doua zi, un moment norocos, ii vad expozitia de la Cupola. Schimbarea la fata e limpede in citeva compozitii exceptionale: "Curbura", "Paminteni", "Impartirea rolurilor". Nu-mi pot reprima placerea histrionica de a-i nota ale citeva titluri, de o nonsalanta textuala egala cu cea in care fantastul Ambrozie se intretinea intr-un picior cu la fel de fantastul Andoni: "Privitor din Turnul Eiffel", "Fierar cu maiastra", "Jubileu la Ierusalim", "Soare japonez".
Enigma? Nu.
Aflat eu insumi cindva, in anii crunti, in recuperatorie recluziune, dau nas in nas cu acelasi magistru Branzei: – Ce-i bre, nu ti-i bine? – Magistre, niciodata nu mi-a fost mai bine ca acum.
Baaang.