Caută 
4 MIN
De cind politicienii nostri s-au gindit ca nu le-ar strica, in plina campanie electorala, o saminta de scandal care sa atraga voturi si i-au ales pe profesori ca tapi ispasitori ai parvenirii lor, s-a creat o antipatie generala fata de aceasta profesie si fata de reprezentantii ei. Se aud din ce in ce mai des pareri obtuze conform carora un dascal nici nu merita prea multi bani, pentru ca nu produce nimic concret si, oricum, are o norma ca a tuturor celorlalti bugetari. Tocmai de aceea, m-am hotarit sa incerc sa le vind un pont celor rautaciosi; a fi cadru didactic nu e nici pe departe usor si nici lipsit de importanta. Stiu acest lucru in dubla calitate: am fost elev, student si sint, de citiva ani, profesor. Ultima ipostaza e infinit mai dificila si mai solicitanta.
Am avut norocul sa dau, cit am fost elev sau student, peste citiva, putini, dascali de exceptie. Aceste intilniri pot fi decisive, daca se petrec la momentul oportun. Cine crede ca rolul celui de la catedra este banala transmitere a unor informatii se inseala amarnic. Asta o poate face oricine; de informat se poate informa elevul foarte bine de unul singur, ca doar traim in epoca transparentei. Un bun profesor modeleaza insa mintea alumnilor. Ii formeaza, le plamadeste gindirea, ii invata cum, nu ce sa gindeasca. Dar pentru asta ii trebuie nu doar rabdare, stiinta ori metoda, ci mai ales daruire, talent si disponibilitate sufleteasca. Pentru ca in aceasta meserie se cere foarte multa investitie sufleteasca.
A sta la catedra nu este un privilegiu, cum cred destui, ci o mare responsabilitate. Tinerii sint foarte mofturosi, sint exigenti, neiertatori si mereu dispusi sa caute hibele celor din fata lor. Asa le dicteaza virsta, temperamentul. In adolescenta, cu totii am crezut ca stim totul, ca avem certitudini de neclintit despre orice. Cind ne maturizam, ajungem sa intelegem ca nu avem decit dubii. De aceea, rolul unui profesor este sa-l scoata pe adolescent din categorica-i autosuficienta si sa-l faca sa gindeasca. Adica sa se deprinda sa se indoiasca, sa-si puna intrebari. Sa descopere pe cont propriu raspunsurile, fie ele si provizorii. Sa se implice in tot ceea ce face. Sa-l indrepte discret catre modelele profitabile. E foarte dificil, mai ales ca de cele mai multe ori elevul crede ca profesorul este dusmanul sau. Unul care abia asteapta sa-l prinda pe picior gresit pentru a-l sanctiona. Or, asta il indreptateste pe el, cel pururi neinteles, rebel, dator sa-si traiasca din plin chemarile virstei, sa-l priveasca pe cel de la catedra cu suspiciune. Ca doar nu are cum sa accepte natural incercarea acestuia de a-l ordona. Adolescentii nu se lasa pusi la punct, nu accepta sa li se impuna restrictii. Ori, daca dau impresia ca o fac, se razbuna ei cumva. Si, din pacate, cind la catedra se afla o persoana rigida, care se impune prin duritate si nu comunica, elevii se razbuna pe obiectul predat. Sint mii de astfel de adolescenti care rateaza intilnirile cu marii scriitori, de pilda, din cauza lipsei de tact a profesorului de romana. Sint mii de astfel de elevi care au impresia ca istoria este o insiruire de date, ca matematicile sint tot ce poate fi mai obositor pentru mintea lor necoapta. Eu imi indemn mereu studentii: daca dati de un profesor pe care nu-l inghititi, care nu stie sa comunice ca de la om la om cu voi, nu-l lasati sa va indeparteze de literatura catre care ar trebui sa va indrepte.
Cum s-a intimplat de am devenit eu insumi dascal? Am avut un profesor foarte bun in clasele VI-VIII. El mi-a deschis mintea catre unele texte care i-au vorbit puberului de atunci pe intelesul lui. Am mai intilnit, in liceu, un profesor universitar care mi-a deschis usa bibliotecii lui. Ma uitam la el ca la un om din alta lume: avea peretii casei acoperiti cu rafturi burdusite de carti. Ma pierdeam in biblioteca lui si visam sa am si eu una la fel. Acum poate o am, dar, daca nu mi l-ar fi scos soarta in cale, poate ma decideam sa ma fac fotbalist. Sau inginer, sau avocat, sau cine mai stie ce. Nu cred ca astfel de intilniri sint intimplatoare. Nu cred in hazard. Esential este sa dai peste omul care sa te ia de mina si sa te indrepte rabdator catre propria vocatie. Iar acesta este, de cele mai multe ori, profesorul.
Din fericire, mereu avem de invatat cite ceva. Si noi, profesorii; sau mai ales noi, profesorii. De cele mai multe ori, se repeta doar din inertie un mare adevar: nu doar ucenicii au de invatat de la maestrii lor, ci si invers. La modul ideal, profesorul ar trebui sa fie un maestru, iar elevul un ucenic. Care, ca orice tinar valoros, isi paraseste maestrul atunci cind isi descopera propriul drum. Putini il gasesc, e drept. Dar maestrul a fost cel care a aprins scinteia.
Nu cred ca exista fericire mai mare pentru un profesor pur singe decit aceea de a suporta cit mai multe astfel de despartiri.
