Ce ma calca pe nervi?

Grea intrebare… Am sa caut sa dau doar raspunsuri care vizeaza lumea asta stranie, caraghioasa, plina de infantile orgolii, a celor care cocheteaza cu literatura. Cum eu unul tind sa devin critic, am sa ma limitez la a da in vileag citeva dintre conjuncturile agasante la care aceasta ocupatie te expune.

Linistita, foarte linistita era viata mea inainte ca anumite obligatii, angajamente la care, din nesabuinta, m-am inhamat, sa ma oblige sa scriu macar patru cronici pe luna. De un lucru sint acum cit se poate de sigur: scriitorul roman, indiferent de virsta, de succesul pe care a reusit sa-l provoace, de gabarit (valoric, evident), este extrem de sensibil la ceea ce se scrie despre el. O cronica elogioasa iti poate aduce adeziunea cutarui veleitar, la fel cum una negativa iti atrage, mai mult ca sigur, dusmania consecventa a unuia mai orgolios. Nu mai intra in discutie, din pacate, onestitatea pe care te caznesti sa o pastrezi nestirbita: daca scrii de rau e limpede: esti rauvoitor, invidios, faci jocurile cuiva etc. Ma calca pe nervi prin urmare, acei scriitori care imi dau carti recomandindu-mi insistent sa scriu despre ele, ca nu am cum sa nu le remarc indiscutabila valoare, nu? Sint unele personaje care prin astfel de campanii de hartuire a criticilor mai slabi de inger au reusit sa-si faca un dosar de presa considerabil, ca sa aiba cu ce sa-si umple C.V.-ul. O alta varianta este condeierul care te santajeaza sentimental: el e baiat bun (tu nu negi asta) si te-ar ruga sa il ajuti sa continue, sa scrii citeva rinduri, ti-a gasit el si revista, nu-i problema… Are nevoie sa stie daca merita sau nu sa mearga mai departe… Ca el pentru asta a sacrificat totul, nici serviciu nu mai are, ii e si rusine sa-i ceara consoartei, dimineata, maruntis pentru tigari… Desi amabil, gestul acesta, al oferirii unui op personal poate deveni, uneori, amenintator; cutare te cadoriseste cu romanul cald, scos pe speze proprii la o editura de garsoniera si-ti atrage atentia ca, de acum, ceasul lui a inceput sa tacane. Trebuie sa intelegi, adicatelea, ca si pentru tine a inceput numaratoarea inversa. Ca altfel, gata cu amicitia.

Mai rau e cind scrii asa cum te duce pe tine capul. Atunci sa vezi discrepante intre dedicatia initiala si reactia omului. Am patit-o cu un mare (in sensul de voluminos) critic literar, autor al unei controversate istorii a literaturii contemporane. Am mai patit-o cu un poet banatean, care, desi considera ca as avea „intuitii infailibile", a constatat, in urma unei cronichete deloc rautacioase, ci doar obiective, pe care am comis-o, cum ca nu as avea nici un sistem valoric si ca, la urma urmelor, scriu prost, domnule, ce s-o mai lungim. In fine, l-am dezamagit, ceea ce mi-a si declarat intr-un e-mail nitel cam dur pentru sensibilitatea mea usor de zgindarit.

Pe de alta parte, si mai tare ma calca pe nervi acei colegi, critici consacrati uneori, care s-au lasat inregimentati, devenind previzibili. Atunci cind isi pierde independenta, e mai bine pentru critic sa se lase de meserie; detest criticul de casa, cel care scrie conform politicii redactionale a cutarei reviste, cel care lauda sau, mai rau, desfiinteaza carti la comanda. Dupa cum nu-mi sint defel simpatici nici cronicarii care, desi talentati, scriu cu aceeasi usurinta si, mai grav, cu aceeasi masura despre autori de prim raft, ca si despre aciuatii neaveniti ai breslei. Ma mai enerveaza si foiletonistii, criticii in general, care nu pot scrie decit negativ; cei care au puerila impresie ca a fi temut, a transforma spatiul pretentios al cronicii in pamflet smecheresc iti confera autoritate. E incomparabil mai greu sa sustii valoarea unui text decit sa demontezi un discurs vizibil desirat. Si, in fine, dar deloc pe ultimul loc, ma exaspereaza autosuficienta, lipsa umorului. Nu se poate face critica literara fara simtul umorului; daca nu accepti ca totul este relativ, ca verdictul propriu nu este imbatabil, ca exista si nuante, mai ales nuante, critica devine o ocupatie tare plictisitoare, o scurgere uscata care nu poate genera rod.

In fine, ma mai enerveaza si scriitorul incult, care crede ca talentul este o secretie nativa care nu trebuie, fereasca bunul Dumnezeu, contaminata de cultura. Acest tip de mediocru cu ambitii are, de obicei, tendinta de a nu-si cunoaste limitele si, de cele mai multe ori, tot el se uita cu dispret la critici, considerind, de la inaltimea sa de creator, cum ca ocupatia aceasta e o excrescenta parazitara pe trupul cam uzat al literaturii.

Ehei, si ma enerveaza atitea altele, ca m-as angaja sa scriu o carte despre asta. Dar nu as mai avea timp sa-i enervez, la rindul meu, pe altii… Ceea ce ar fi intr-adevar grav!