Caută 
5 MIN
Zilele trecute, o stire din tabara fotbalistilor de la Unirea Urziceni a facut inconjurul tarii: antrenorul Dan Petrescu, iata – pe linga multe alte „chestii" (cum ar fi tinerea lor in cantonament si dupa fiecare meci, pina a doua zi) – nu le da voie elevilor sai nici macar sa poarte ce ghete vor ei! Este vorba, evident, de cele sportive, cele cu care se antreneaza si joaca meci de meci. Mai exact, n-au voie sa vina cu ghete colorate, asa cum au aparut in anii din urma si am vazut la tot mai multi fotbalisti-vedete (sau macar cu aere de vedeta)!
Pare un detaliu banal, pe de-o parte, si pe de alta unul care parca ni-l infatiseaza pe antrenorul mereu certat cu arbitrii drept un tip chiar rigid si lejer retro, cita vreme el vine azi si considera ca ghetele adevarate de fotbal sint negre, nu rosii, aurii sau roz!…
Ei da, interesanta atitudine, nu-i asa, in miezul unei epoci besmetice in care fiecare individ care vrea sa iasa intr-un fel sau altul in fata face pe dracu’n patru ca sa se evidentieze de ceilalti prin ceva: vreun cercel in urechi (chestie si ea banala, deja), vreo tunsura mai fitoasa, niscaiva zorzoane ici, ceva brizbrizuri colo, un bocanc auriu personalizat cu numele vedetei pe el etc. etc. Iar din toata fraza asta hai sa retinem un cuvintel: „fitos", de la „fite".
Exact, Dan Petrescu, prin recursul la moda veche cu ghete de-o singura culoare in picioarele tuturor fotbalistilor echipei pe care o antreneaza, nu face altceva decit sa elimine din start ideea de fite, fitozitatea, daca pot spune asa. Care fite, fiind prin definitie ceva exterior, pentru „ochii lumii", daca le dai friu liber, nu fac decit sa distraga atentia aceluia care le are-n cap de la ce trebuie sa faca la un moment dat cu piciorul in careul propriu pe atacul adversarului sau in cel advers atunci cind are o minge mare si rotunda in virful bocancului.
Altfel, nu, nu urmaresc nicidecum sa condamn aici din cale afara orice tendinta umana (si ea este una general-umana) de individualizare. Ceea ce-i demn de retinut din exemplul acesta al unui antrenor (probabil considerat de elevii sai, la inceputul drumului lor fotbalistic alaturi de el, drept un tip rigid) este tot o banalitate: orice detaliu conteaza! Iar alde Sorin Frunza, Marius Onofras ori Iulian Apostol vor fi realizat cel tirziu in toamna asta ca antrenorul lor nu-i rigid, ci riguros. Unui Cristiano Ronaldo ori Lionel Messi, presupunind prin absurd (oare?) ca Dan Petrescu ar ajunge sa le fie intr-o zi antrenor, probabil ca (zic probabil, caci nu sint chiar sigur) le-ar permite niscaiva extravagante in materie de ghete. Dar la o echipa compusa mai deunazi din no-name-uri si „rebuturi" mai mult sau mai putin cu un preaplus de personalitate prost gestionata fie de posesor, fie de antrenori (cum se spune de Apostol), nivelul la care s-a ajuns (cu sanse reale, iata, de-a accede in primavara europeana – putin mai mari pentru Europa League, nitel mai mici pentru Champions League – dar reale!) s-a obtinut prin „organizare, disciplina, rabdare". L-am citat aici pe Gheorghe Hagi. Care, intr-un interviu din Adevarul (21.10.2009), a mai spus doua-trei lucruri demne de retinut. De exemplu faptul ca „noi avem rabufniri, traim doar din talent, si asta nu doar la fotbal, ci la tot sportul. Saminta avem, altceva ne lipseste". Intrebat de reporter „Ce?", a venit triada mai sus citata: „Organizarea, disciplina, rabdarea".
Evident, cele trei lucruri sint „doar" baza, sint adica necesare, dar nu si suficiente. Asta ne-a aratat-o – oare pentru a cita oara? – numaidecit si joia neagra (a doua sau a treia din toamna asta…) a echipelor romanesti din Europa League. Fie ca au jucat acasa, fie ca au jucat in deplasare, toate au primit cite trei goluri. Desigur, au existat nuante intre evolutii, dar ceva in comun au toate cele patru cluburi, respectiv echipe, chiar si cea ceferista, plina de stranieri (care stranieri pare-se ca au ajuns sa „gindeasca" intre timp romaneste…): o mentalitate de mintuiala. Fie ca au iesit patronii sa declare ca nu-i (mai) intereseaza Europa League (Steaua, Dinamo), fie ca si-au amenintat jucatorii intru acoperirea propriilor greseli de management (CFR), cu totii si toate cele din fotbalul romanesc au contribuit la aceasta dizolvare a spiritului unei competitii sportive, asezat indeobste deasupra sacilor cu bani.
Ca-n toate cele, exista infringeri si victorii. Infringerile aduc tristete, victoriile, bucurii – pentru microbistii impatimiti, pentru fanii unei echipe. Pentru prea multi conducatori/patroni din fotbal totul se rezuma la sacii cu bani. Pentru unii, nici fanii nu mai reprezinta vreo miza, nici macar una mercantila. Fie i-au alungat (Steaua), fie i-au pierdut (Dinamo), numitorul comun fiind: starea de greata a fanilor.
Cum starea generala a lucrurilor din fotbalul romanesc cred ca e aceeasi cu cea a tarii, poate parea aiurea sa vin eu acum si sa cer interesul statului pentru ce se intimpla in fotbal. Care stat, nu-i asa? Si totusi, incerc sa-mi duc pina la capat ideea si reiau: statul (oricare ar fi el) n-are de ce sa fie indiferent fata de un fenomen sportiv sau altul. Dincolo de interesul sau direct ca tot mai multi cetateni ai sai sa practice un sport, ar trebui sa fie interesat si de felul cum functioneaza diferite competitii, federatii etc. Iar cum fotbalul are cei mai multi fani, hai sa-l luam pe onorabilul domn Stat Roman dinspre starea sufleteasca a unei natiuni fotbalistice: oare cu ce sentimente s-au dus ieri la munca sute de mii, chiar milioane de cetateni microbisti ai Romaniei? In cel mai bun caz, cu amaraciune-n suflet si tristetea-n traista, daca nu si cu vestita „ura de sine a romanului" pe buze. Pe scurt: daca organele abilitate, cum se spune, ar fi luat in serios toata mizeria, coruptia, evaziunea fiscala etc. din fotbal (ca exemplu generic) din timp, tind sa cred ca, ieri dimineata, cel putin jumatate dintre fanii echipelor romanesti din Europa League ar fi iesit in griul depresiv al acestui noiembrie cu un zimbet pe fata, in amintirea cite unui meci reusit facut macar de doua din cele patru echipe, asa cum amintirea golului splendid marcat de Marius Onofras a insemnat „o raza de lumina" (imi asum cliseul) in saptamina asta ne-buna.
Hai c-am obosit. Care va sa zica, „organizare, disciplina, rabdare". Banal, nu? Da, dar e o floare atit de rara sa le ai pe toate trei laolalta intr-un club de fotbal, intr-un partid, intr-o institutie din Romania, nu-i asa?
