Cum se (mai) scrie istoria…

Citindu-ne reciproc, imi spunea intr-o zi bunul psiholog (si prieten) Adrian Neculau, apropo de scrierile noastre cu tenta retro, care incearca a da sama de ceea ce a fost, de oameni si intimplari peste care a trecut tavalugul istoriei, mai ales cel al istoriei recente: "Neculai, trebuie spuse si astea, ca dupa ce plecam noi, dupa ce pleaca altii ca noi, cine o sa le mai spuna?" "Ei, zic, s-or mai gasi, dar fiecare are experientele lui, scara lui de valori, cutumele lui. Chiar aceiasi oameni si aceleasi intimplari sint receptate, povestite diferit de martori diferitI", am facut eu pe filosoful. In acelasi timp, traind intr-un acelasi areal, am fost actanti sau martori ai unei istorii care ne-a marcat aproape identic, desi avem, probabil, alta grupa sangvina si, sigur, alta amprenta…

"Istoriile" lui Neculau restituie mai ales drama psihologica a unor oameni din familie (parinti, unchi, matusi), dar si a celor din familia spirituala, figuri emblematice ale almei mater, precum Botezatu, Pavelcu, Stere, Margineanu. Provenind noi din doua sate vecine, mi-a fost usor sa recunosc, in cronicile sale de familie, intimplari ce se petrecusera si-n satul meu, dupa cum si dumnealui identifica, in evocarile mele, similitudini cu cele petrecute comuna sa natala.

 Cu citiva ani in urma descopeream, intr-un roman (cu cheie) al lui Dumitru Vacariu, personaje si evenimente ce erau "luate" parca din satul meu, de pe valea Jijiei, desi autorul a copilarit pe valea Ozanei. Era vorba, acolo, de rasturnarea lumii de valori a satului romanesc traditional, de nasterea, cresterea si, apoi, impamintenirea unei "culturi" de import, a unei "stafii" care, spre mijloc de secol XX, a bulversat rinduielile si a schimbat vietile oamenilor. Sarantocii, scursurile satului devenisera "activisti", iar gospodarii de seama erau inchisi, haituiti, deposedati de bunuri, tratati ca "dusmani de clasa". Un Ticu tiganu’, om de serviciu la scoala, ajunsese secretar de partid, el impartea (ne)dreptatea in sat. Si in satul meu activa, in aceeasi vreme, un Ticu tiganu’… Presupun ca era unul si in Ungurenii lui Adrian Neculau. Nu-i vorba, aici, de "coloarea" individului, ci de apucaturile lui, comune unei intregi categorii. Vorba unui cintec ce a facut epoca, al regretatului Florian Pittis: "Nu conteaza cit de lung am parul…"

Ceea ce s-a petrecut pe valea Jijiei sau pe valea Ozanei este aproape identic cu intimplarile – din aceeasi perioada – de pe valea Trotusului, despre care "da sama" colegul meu de Litere, Gheorghe Dragan. Poet, prozator, critic si istoric literar, editor, jurnalist in presa scrisa si audio-vizuala, Gheorghe Dragan a ilustrat, cu egala vocatie, fiecare dintre aceste domenii. Un loc aparte in bibliografia sa il ocupa volumul „…asa se scrie istoria!", un documentar 1944-2002, in care reconstituie o istorie a generatiei noastre, a parintilor nostri si a celei care ne urmeaza. Cartea este un mixtum compositum de „intimplari traite, vazute sau auzite, de actiuni si atitudini incredibile, de texte oficiale, poezii, cintece si glume rezumind absurdul unei lumi" de care nu ne putem, totusi, desparti (doar) rizind. File de jurnal, pagini epistolare, documente redate in facsimil, notatii frugale sau ragazuri meditative, dispuse secvential, fac lectura pe cit de captivanta, pe atit de stresanta. Ca dintr-o cutie a Pandorei ies la lumina figuri sinistre, trepadusi ai regimului, calomniatori, lingai, turnatori ai Securitatii, tot ceea ce defineste „raul si uritul, absurdul si ilogicul", fie din mediul rural, in carre autorul a copilarit, fie din cel universitar si scriitoricesc, in care s-a format, s-a fortificat intelectual si psihic.

Trec peste abuzurile a ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu", sau „era ticalosilor" (de la Marin Preda citire), spre a ajunge la ceausista „iepoca de aur", „epoca lui Pericle", cum impardonabil a numit-o o academiciana ce, post-revolutionar, s-a monahizat, ispasindu-si astfel pacatele si omenestile slabiciuni… Cel putin ilustra literata si-a turnat, biblic, cenusa-n cap. Altii insa, imediat dupa „evenimentele din decembrie", au iesit la inaintare, s-au plasat in locuri vizibile, n-au ezitat in a se erija in campioni ai libertatii si ai democratiei, desi, cel putin pentru o perioada, ar fi trebuit sa urmeze recomandarea facuta de Victor Rebengiuc, la televizor, pe 22 decembrie sau „Apelul catre lichele", al lui Gabriel Liiceanu. Gheorghe Dragan nu ezita sa-i identifice (pe unii, doar cu initialele) pe oportunisti si turnatori, dintre care unii, in mod cu totul miraculos, daca n-ar fi sfidator, au capatat functii si onoruri „pentru serviciu credincios"…   

Un capitol aparte in economia cartii il ocupa reconstituirea inscenarii post-revolutionare careia i-a cazut victima (la propriu!) fratele sau, Mihai Dragan, profesor universitar, critic si istoric literar de notorietate, de la catedra de literatura romana, a Filologiei iesene. M. Dragan a fost un critic de directie, el ducind adevarate Campanii (cum isi intitula un volum) pentru recuperarea valorilor clasice, moderne si contemporane ale literaturii romane, desfigurate, interzise sau puse intre paranteze in acel „obsedant deceniu". A fost printre primii (alaturi de profesorul clujean Liviu Russu) care, intr-o serie de articole publicate in revista „Luceafarul", l-a prezentat pe Maiorescu in adevarata sa lumina – si-mi amintesc entuziasmul cu care noi, studenti fiind, am receptat aceasta reabilitare. Dar, 20 de ani mai tirziu, Mihai Dragan insusi nu s-a putut „reabilita" si nici n-a rezistat fizic unei campanii orchestrate de colegi de catedra, dintre care unii inca de pe atunci erau banuiti ca informatori, iar altii au fost dovediti mai tirziu.

… Si asa se scrie istoria…    

Publicitate și alte recomandări video