Degete nude

E, la Salonic, in piata Aristotel, statuia stagiritului, atragind cohortele de turisti nu pentru Poetica lui, ci – oricum compensator – pentru… degetul lui mare. Aflat la indemina, pelerinii modernitatii il pipaie, meditativ, sperind intru inteleapta contaminare. De-atita pipait, patina a disparut, degetul, doar el, stralucind in toata splendoarea lui de bronz. La Ravello, linga Napoli, buricele pelerinilor moderni lustruiesc alt fel de deget, cel… producator de eterna placere. Glandul lui Bachus straluce, si el, de-atita inteleapta palpare.

Pe trotuare, fascinanta parada a degetelor nude. E una a lumii noi, ce a inlocuit-o pe cea veche, mizerabila, ipocrit pudibonda. Parada asta e marca teribilei schimbari la care, fascinati, asistam. Degetele adolescentelor, semanind, anatomic, cu cele din pinzele Renasterii, cu unghii ojate atit de divers rafinat, degetele inca infantile ale scolaritelor tinjind la oje interzise, degetele viguroase ale baietilor ce fac sport, degetele doamnelor coapte, cu lacuri de pe ultima riviera, degetele igienice ale maicutelor, dar si degetele de caverna ale sarmanilor boschetari, degetele intelectualilor cu multe dioptrii, degetele dirijorilor in drum spre Filarmonica, degetele maestrilor din Armeana, degetele alternativilor de la Periferic, degetele permanent cabrate ale balerinelor… Degetele emanciparii.

Sub soarele de foc, cinci tinci goi, pe trotuar, sub furtunul amuzat al omului de la Salubris.

Indexul monitor al Uniunii Europene, pe care-l suportam intr-un amestec de vaga ofensa, dar si de voluntara acceptare a normelor civilizatoare ce ne-au fost atit de refuzate in dictatura. Aflati in tandemul care pe purul Eminescu l-ar fi trimis si mai repede spre stabilimentul doctorului Sutu, acceptam acum cu eleganta latina ingemanarea aderarii cu bulgarii. Mde, am fi preferat nasul subtire al grecoteilor cefii groase, dar, diplomatic, fie si asa. Stiind noi bine, orgoliosii, ca, nu?, curicular, sintem ginta aleasa. Precum francezii. Italienii. Spaniolii. Portughezii.

Sub avalansa formalelor motiuni sta aratatorul adversar al partidelor ce vor sa refaca – bietele – confruntarea autentic doctrinara a antecesoarelor interbelice. Vai, atit de antipatice gazetarului Eminescu, dar in fond atit de natural asumate de un Regat ce ne plasa, din vecinatatea bulgarilor, in elita europeana.

In vipia acestei veri isterice e posibil orice. Stopat, de multime, sa nu mai dea din miini (Nu mai da din miini!), Iliescu ride din nou la soare, vazind ca mineriadele lui au iesit de sub jurisdictia armatei. Fraierul, congenerul Cozma, stind la Racoare sub vechea lege, ar fi acum cel mai indreptatit sa conteste transferul de crima. Si sa rida si el, nu? la soare. ^40° C.

Degetul razgiiatului César, din categoria obiectelor gresite, e provocator monument public. Erectia policarului césarian e cea a postmodernitatii insesi. Nimic… gresit in neobrazata stratagema.

Afisele Filarmonicii, la inchiderea stagiunii. Una extrem de generoasa. Primul afis, exceptionalul: 65 de ani de existenta a institutiei din vechiul si actualul Notre Dame de Sion. Al doilea: Cvartetul Voces – 35 de ani. Al treilea: Cvarterul Ad Libitum – 20. Imaginile sint superbe laitmotive cu degetele maestrilor pe nobilele lor instrumente. Nu numai ca le-am fost fidel contemporan, dar cele trei afise imi poarta, marginal, semnatura.

Cum o fac pelerinii lumii moderne, pipaind degetul lui Aristotel, dar si… glandul lui Bachus, asa ma dedau la rindu-mi, in 2004, exercitiului. Profitind de atipirea ghidului in fabulosul Musée d’ Orsay, ma apropii de pinza modernului Édouard Manet, inselator academicul Dejun pe iarba, sa vad cu ce reproducerea din atelieru-mi de pe Armeana m-ar fi putut insela: nu, consistenta pastos moderma a degetelui mare al voluptuoasei curtezane goale, intinsa intre cei doi barbati in costum, e una autentica. Pipai excitat degetul: da, e o impastare ce doar modernii au practicat-o dezinvolt. Stiu pe cineva, aici, care poseda acelasi deget.