Democratie in oglinzi

Cu siguranta ca Sabin Balasa are implantat sub
osul fruntii un cip programat sa isterizeze
mediocritatea. O mediocritate care-si refuza
exercitiul gindirii si al oricarei forme de atitudine.
O somnolenta perpetua face ca gindirea sa
ocoleasca interogatiile capitale, unde starea de
veghe a constiintei pare definitiv refuzata. Ideea
de Univers lasa impresia unui exercitiu ratat.
Gindirea este treaba altora, indiferent de
consecintele cel mai adesea catastrofale. Liderii,
oricum s-au numit sau cum se vor numi ei,
primesc o vesnica delegare de competente si
lucrurile sfirsesc mai intotdeauna lamentabil.
Cipul cu pricina poate fi acceptat si ca un ochi
interior, metafizic si permanent treaz.
Desteptarea poate fi strigata doar pentru cei
care nu si-au pierdut inca starea de revolta ca
forma responsabila de existenta. Pentru Balasa,
tot ce exista si ni se intimpla tine doar de
reflectie. Picteaza doar ceea ce gindeste si
gindeste ceea ce picteaza. Se aventureaza in
abisurile sintagmei cuget, deci exist si ne invita
sa-l urmam dincolo chiar de aparentele limite ale
imaginarului. Crede ca exista si ceea ce nu ne
putem imagina.
Personaj proteic, disponibil la o prelungita lupta
cu limitele, face din orice vernisaj sau noua carte
o provocare, un eveniment mediatic, acceptat de
unii, contestat de altii. Explorator insolit in
grotele timpului si vastitatea infinita a spatiului,
extrage sensuri si incropeste o lume fictiva
tocmai prin luciditatea cu care se raporteaza la
real. Pictura il face sa vada, scrisul – sa aspire la
identificarea cauzelor. Olteanul nu este altceva
decit un grec care a invatat sa miriie si sa
respinga vehement lucrurile asa cum par si nu
asa cum sint. Magia picturii lui nu este altceva
decit o solutie pentru verbiajul gindurilor sortite
sa tina treaz spiritul. In literatura se cauta, in
pictura se gaseste. Notorietatea nu-i displace si
nici confortul unei reputatii, de asemenea. Vrea
insa mai mult si, daca se poate, mai bine. La
prima carte a parut multora un excentric care
trebuie salutat. La a doua, multi s-au intrebat ce
urmareste el cu adevarat. La a treia, se constata
ca nu este vorba de un capriciu sau violon
d’Ingres, ci chiar de o vocatie. Burghezii inca
strimba din nas, dar rictusul exprima deopotriva
o superioritate nemotivata si o resemnare. E un
pas inainte.
Cartea de fata detine virtutea luciditatii. Pe
Dumnezeu l-am ingropat odata cu Nietzsche si
ne-am trezit intr-un pustiu. Ce punem in loc – se
intreaba autorul, si reflectiile lui ne asaza intr-o
realitate deplorabila. Puterea corupe, media
manipuleaza, dictaturile spulbera orice urma de
umanism. Inversunat impotriva imposturii
imediatului, imagineaza lumea globalizata unde
personajele se misca haotic si fara sens. In tara
lui Gigi, toti vorbesc, dar nimeni nu comunica.
Excesul de comunicare sfirseste intr-un autism
desavirsit. Cuvintele zboara, se rasucesc, dar
vitalitatea mesajului a trecut in lumea celor
drepti. Ultima inventie, transplantul de corp, face
ca trupurile sa devina intersanjabile, dupa
necesitati, si cine nu se mai simte bine in corpul
propriu poate lesne apela la o agentie
specializata in astfel de operatii. Lumea eului
devine o lume a altuia… Substituirile incurca
lucrurile pina la dementa. Se produce o
viermuiala imunda, transmisa mereu in direct la
televiziunea planetara si a te confunda cu altul
devine un obicei curent. Manifestatiile de
Fericire se termina mai intotdeauna cu batai
zdravene si funeralii glorioase. Totul trebuie sa
fie spectacol, iata o axioma a puterii de unde
individualitatea si intimitatea au fost excluse
definitiv. Masinatiuni veroase, mafioti si corupti,
politicieni si tirfe iau parte la o montare
expresionist-apocaliptica, derizorie in maretia ei
de mucava.
Sabin Balasa in ipostaza auctoriala asista, cu
sau fara voia lui, la destructurarea normalitatii in
favoarea placutei indeletniciri de a rasturna
scara valorilor si a modelelor, a firescului, ca o
conduita capabila sa gestioneze haosul. Mos
Lava pare, prin accesul la mitologie si la vocile
pamintului, sa reprezinte glasul unei ratiuni
defuncte. In fond, pe acest fundal grotesc, Omul
Bun semnifica duplicitarul si adesea canalia.
Omul Bun e, atunci cind e rau, si este tot timpul,
manipulatorul perfect de constiinte, insul de care
trebuie obligatoriu sa te feresti. Romanul
alterneaza cu abilitate exersata situatii ridicole
care pot amuza, dar, in fapt, prin luciditate, nu
pot decit sa genereze plinsul. Plinsul homeric al
unei lumi fara identitate, unde ne vom simti
totdeauna captivi. Nu stim de unde venim, cine
sintem si, mai ales, unde mergem… Agonia
universala nu poate fi tratata decit cu mijloacele
Artei… Cita si cit mai este.