Democratofobie

marți, 06 iulie 2010, 17:47
5 MIN
 Democratofobie

Descopar intre fisele mele recente decupajul unui editorial de-al lui Mircea Mihaies de acum doi-trei ani, publicat in Romania literara. Textul (intitulat Democratia ca o mlastina) face, in aparenta, o analiza a diverselor ispravi pesediste din prima parte a deceniului actual, incepind cu un interviu de-al lui Razvan Theodorescu (din Evenimentul zilei) si terminind cu "lingaul nastacian" (alias "tinarul Titulescu"-Ponta – actualmente, iata, ditamai presedintele din Opozitie!) sau Daciana Sarbu (care, in opinia cronicarului, "a ratat o frumoasa cariera la bucatarie"). Pina aici nimic neobisnuit: doar vechiul domn Mihaies vorbind caustic despre o lume ce isi vedea atunci, ca si astazi, de treburile ei, in latraturile sterile ale presei. Totusi, in textul cu pricina se insereaza, la un moment dat, o consideratie – cum sa-i spun ca sa nu fac trecerea de nivel prea abrupta? – naucitoare. Spune profesorul timisorean: "Cuvintul democratie este folosit astazi intr-un sens care, dupa disparitia statelor-cetate grecesti, nu mai are nici un sens. Doar acolo, in agora, oamenii puteau sa afle, sa compare, sa testeze programele politice ale candidatilor. Doar in democratia directa, in care cetateanul alege in cunostinta de cauza, poti vorbi despre puterea populara. In rest, viata politica e o incilceala de minciuni, smecherii, aranjamente, escrocherii prin care mici grupuri organizate profita zdravan de pe urma naivitatii majoritatii pasive". Mai mult: "Democratia a ajuns o vorba de ocara. De la prim-ministri hulpavi, cinici si obsedati de putere, si senatori respingatori, /…/, la sefi de stat nu numai incompetenti, ci si lasi /…/, toti iti inchid gura cu votul democratic si increderea electoratului. Care electorat, domnilor? Prostimea care n-a deschis in viata ei un ziar? Prizonierii semi-oligofreni ai diversiunilor orchestrate prin televiziuni? Babele fericite ca li se mareste pensia cu un dolar si jumatate (nu mai e valabil in prezent, n.m.)? Prizonierii din custile de beton construite pe vremea lui Ceausescu? Vagabonzimea de maidan? Caracatita infractionala care, in marea ei generozitate, se ocupa si cu aducerea de voturi pentru PSD (si PDL, daca-mi e permis sa adaug din perspectiva actualitatii, n.m.)? Pestii, curvele, traficantii de droguri controlati de mafia din politie si serviciile secrete? Resentimentarii si neputinciosii care nu-si scot din cap modelul statului-parinte? Asta e electoratul?". Indubitabil da, raspunde implicit domnul Mihaies, din moment ce "dictatorii, escrocii, profitorii (chiar si Hitler, n.m.) ajung si stau la putere pe baza votului acestor nefericiti. Trasaturile esentiale ale liderului democrat devin, de aceea, intr-o enumerare limitativa a lui Mihaies, "lacomia, nesimtirea, vulgaritatea, prostia, lipsa de caracter, analfabetismul si cite vor mai fi fiind, cam din acelasi registru". Prin urmare, afirma autorul negru pe alb: "Ma intreb (si nu sint singurul): daca democratiile duc, in proportii socante, la astfel de rezultate, n-ar fi cazul sa regindim esenta lumii dupa alte criterii? (s.m.)". Aici, marturisesc, mi s-au aprins beculetele de avarie!

E bine de stiut – pentru aceia dintre dumneavoastra care lucrati in alte domenii decit umanioarele – ca Mircea Mihaies preda literatura engleza la Universitatea de Vest din Timisoara si ramine un scriitor redutabil al generatiei optzeci. In guvernarea pedelista, a ocupat (si ocupa!) functia de director adjunct al Institutului Cultural Roman. A vizitat numeroase tari, pe filiere academice, si a fost bursier in SUA, imediat dupa Revolutia din 1989. Ca multi altii, incepind cu anii nouazeci, dl Mihaies a facut gazetarie la greu. A scris si scrie, fara pauza, articole incisive, indreptate – obsesional, dar (de obicei) legitim – impotriva monstruozitatii socio-politice care a pus stapinire pe Romania de mai bine de doua decenii incoace. El era, pentru mine cel putin, in anii cretinoizi fesenisti (1990-92), un reper inconfundabil. Intr-o tara in care nouazeci la suta din populatie il adula pe Ion Ilici Iliescu, fiind gata sa ucida in numele lui, Mihaies si un grup restrins de intelectuali vorbeau curajos, printre bite si lampase de miner, despre Europa si America si, mai presus de toate, despre democratie. Rezistenta lor psihica in fata marasmului a facut, cred, ca Romania sa nu sucombe (complet) intr-un neocomunism de tip mafiot (ca in Ucraina sau Belarus) ori intr-un paternalism tarist (citeste "tatucism") eltino-putian (ca in Mama Rusia). Acesti intelectuali au fost centrul de greutate al unei "societati deschise" (atit cit a putut fi vorba de asa ceva, bineinteles), tinind in friu excesele autocratice ale batrinelor fantome ceausiste. Din nefericire, de ceva vreme, observ, in interiorul mentionatei clase intelectuale, niste semne de – sa zic eufemistic – "oboseala", oboseala generata de un inevitabil sentiment al instrainarii. Acesti luptatori ai unor cauze, in general, pierdute s-au descoperit tot mai singuri in fata tavalugului enigmaticei "tranzitii". Opiniile lor s-au nuantat, multi dintre fostii aliati s-au trezit peste noapte in grupuri divergente, unii au gustat din fructul apetisant al puterii (pierzindu-si credibilitatea), altii au plecat din Romania pur si simplu. Am asistat, ca atare, la un spectacol din ce in ce mai descurajant: anti-americanism virulent, radicalism, machism, neaosism si, iata, mai recent, anti-democratie. Mircea Mihaies (fost visiting scholar – fascinat din cite imi amintesc din articolele trimise de el de peste Ocean la inceputul deceniului trecut – in America) se intreaba daca nu a venit cumva timpul "sa schimbam esenta lumii", gindind o noua organizare – diferita de democratia traditionala. Motivul principal? Democratia a nascut pretutindeni monstri.

Din pacate, acidul cronicar extinde, nefondat, un esec romanesc (pina la urma previzibil, din unghiul ceausismului prelungit pina la dementa, inclusiv de comportamentul dictatorial al actualului presedinte al Romaniei!) la scara planetara (fiind contrazis de experientele, nu numai americane sau vest-europene, ci chiar de cele unguresti, cehesti si poloneze) si, mai ales, ca vine cu argumentul fascistilor atunci cind au abolit pluripartidismul (prea marea coruptie si impostura produse de democratie!). De asemenea, nu alta a fost ratiunea autocratiei comuniste. In general, orice dictatura porneste de la aceeasi absoluta explicatie – degringolada axiologica a democratiei. De acord, avem aici o problema a societatilor deschise si, din pacate, cu precadere, a celei romanesti (nimeni nu cred ca agreeaza scursurile pe care democratia noastra "originala" le-a adus in prim plan si toti suportam greu vedetismul – creat de libertate – al unor decerebrati cu pretentii de "elita" romaneasca), dar – ramine sa ne intrebam – este, intr-adevar, dictatura solutia acestui pacat (alternativa la democratie, in afara dictaturii, nu vom reusi sa gasim, oricit de sofisticati ideologic si filozofic ne-am considera)? Ori, mai curind, ridicarea nivelului electoratului, a "prostimii", cum ii spune dl. Mihaies, prin mai putin cinism fata de el si mai putin egoism din partea claselor conducatoare? Pina vom avea un raspuns, trebuie sa stam – incordati – pe lumini de avarie. Astfel de „devieri" intelectualiste ne pot costa scump.

Comentarii