Despre generozitate

 Un prieten jurnalist mi-a relatat o intamplare stranie, petrecuta recent in Romani(c)a noastra cea de toate zilele. Ticu, un baietel de opt ani, dintr-un catun autohton uitat de zile, a primit, de la un om de afaceri bucurestean, o suma de bani substantiala, in interiorul unei campanii caritabile derulate la noi – ca peste tot in lume, de altfel – in preajma Craciunului. Copilul – abandonat inca de la nastere de parinti – traia, impreuna cu bunica lui septuagenara, intr-o casa din chirpici si abia isi ducea viata de azi pe maine. Lipsit aproape complet de componentele minimale ale unei vieti civilizate, baiatul nu prea frecventase primii ani de scoala, fiind practic analfabet. Descoperit de „cercetasii" programului social amintit, el a dobandit o sansa nesperata de a deveni individ social. Compania prosperului afacerist – cu inclinatii de binefacator – se angaja sa-i plateasca lui Ticu o bursa scolara semnificativa, pana la sfarsitul studiilor (cate vor fi fost ele) si, in plus, contribuia fundamental la veniturile lunare ale micii familii cu sume deloc neglijabile. Important de precizat: Ticu si bunica au avut ca „bonus" la actiunea generala diverse bunuri materiale, piese de mobilier, un televizor color si, nota bene, doua telefoane mobile. Respectivele celulare erau menite sa-i tina pe cei doi intr-un permanent contact (culmea, in catunul lor, semnalul satelitului nu suferea nici cel mai mic bruiaj!), dar, in primul rand, sa le dea posibilitatea sa-l sune pe magnatul caritabil ori de cate ori ar fi avut nevoie. Generos nedisimulat, omul de afaceri – numit (sa spunem) Mirodon Protopopescu – introdusese, atat pe cartela nepotului, cat si pe cea a lui „mam’are" (cum o apela Ticu pe batrana), numarul sau direct si personal de mobil. Se arata gata, cu alte cuvinte, si in viitor, sa sara in ajutorul celor doi napastuiti ai soartei, fara nicio ezitare.

Ticu si bunica au fost coplesiti de emotie si recunostinta, dar nu au indraznit sa-si sune binefacatorul timp de mai multe luni. Se bucurau in tacere de minunea ce daduse peste ei, temandu-se ca nu cumva, printr-un gest gresit (cum ar fi fost, bunaoara, chiar si un telefon inofensiv, de curtoazie, dat domnului Protopopescu) sa risipeasca, subit, frumosul vis. Incepusera sa traiasca mult mai bine (confortabil, ar fi zis ei – obisnuiti dintotdeauna cu standarde de subzistenta). Invatasera sa foloseasca celularele (batrana putin mai repede decat Ticu, intrucat, cum observam, baietelul nu prea dovedea abilitati intelectuale) si sa butoneze telecomanda TV. Incet-incet, intelesesera miracolul civilizatiei. Apoi, intr-o zi, mam’are afla de la o vecina (care citea ziarele centrale) o veste inspaimantatoare. Mirodon Protopopescu, marele potentat bucurestean, suferise un infarct, cu doar cateva zile inainte de Pasti si se recupera greu, la un celebru spital din Capitala. Dupa o saptamana de griji si confuzie (nici nu-i mai tihnisera Sarbatorile), de groaza unei noi si iminente schimbari in rau a destinului lui Ticu, bunica lasa problemele lumesti (minore) la o parte si, cuprinsa de sentimente (ceva mai inalte) de gratitudine, decise ca ea si nepotul ii datorau cel putin un telefon de incurajare binefacatorului lor. Mai mult, batrana considera ca Ticu – obiectul principal al gestului caritabil – ar fi trebuit sa sune primul si sa-i spuna domnului Mirodon „Hristos a inviat!". Ii explica nepotului, cum putu mai bine, necesitatea acestui fapt. Ticu insa se puse pe bocit, strigand cu o anumita disperare in glas: „Nu vorbesc, mamaica, nu vorbesc!" „Ba ai sa vorbesti, impielitatule, ca te ia mama dracului!" trecu, brusc, bunica pe pilotul (educational) de serviciu al autoritatii nenegociabile. Lacrimi, durere, sughituri, plesnituri.

Intr-un tarziu, Ticu, umflat de plans, accepta inacceptabilul si puse, rastit, o ultima intrebare: „Si ce-i spun?". Batrana raspunse neezitant: „Buna ziua! Domnul Mirodon Protopopescu? Sunt Ticu Rogojina si am sunat sa va zic Hristos a inviat!". Totusi, indata ce incheie, femeia dezvolta indoieli si cazu, pentru cateva secunde, pe ganduri. Ticu semana teribil de bine cu ginere-sau, Costica-betivanul, si era indiscutabil idiot. Nepregatit, ar fi putut face gafe imense. „Uite", spuse ea dupa un scurt ragaz, „ca sa-ti fie mai usor, ma suni pe mine intai, ca si cum as fi domnul Mirodon, si repeti ce ti-am zis". Baiatul pricepu greu exercitiul pregatitor al lui mam’are, insa, intr-un final, merse in curte de unde o apela pe bunica ramasa in casa. „Alo, aaa … Adevarat a inviat!" a marait prima data Ticu, spre exasperarea batranei. A doua oara a sughitat, a plans si nu a mai spus nimic. A treia oara nu s-a asigurat ca vorbeste cu Protopopescu, a patra a uitat sa se recomande. A cincea si a sasea a pierdut din vedere seriozitatea exercitiului, intreband, aparent ghidus: „Ce faci, mam’are?". A saptea oara pufni in ras, iar a opta recita, neverosimil, cu precizie, textul propus de mamaica. Ticu parea, in sfarsit, pregatit. Batrana il aduse in casa, apela ea insasi numarul binefacatorului si potrivi aparatul la urechea nepotului. Inima ii batea lui Ticu nebuneste in piept, fiind pe punctul de a exploda. Pe masura ce taraielile de la celalalt capat se prelungeau, in plamanii copilului nu mai ajungea aer suficient, iar sudoarea rece ii aluneca pe spate. Un glas sfarsit, ca un geamat, raspunse in cele din urma: „Alo!". Ticu inghiti o cantitate impresionanta de saliva si zbiera din adancul fiintei lui, mai ceva ca pe terenul de fotbal din sat, unde se jucau meciurile de judeteana: „Sunt domnul Mirodon Protopopescu si am inviat din morti!". La auzul infricosatorului urlet, cu un si mai infricosator continut, dl. Mirodon tresari violent, se schimonosi apocaliptic, duse mana, secerat, la inima si, ulterior, se prabusi, inconstient, pe perna patului de spital.

Morala? Una arhicunoscuta: nicio fapta buna nu ramane nepedepsita!