Despre prieteni, ciripoi si securoi cu Luca Pitu

„Dusmanul" UAIC nr. 1, Luca Pitu, publica Documentele antume ale „grupului de la Iasi" (Editura Opera Magna, Iasi, 2012), „editia a treia: revazuta, adaugita si inzestrata cu ilustratiuni", cu alte cuvinte, sunt date la iveala file din fostul sau dosar de securitate despre el insusi si despre ceilalti membri ai grupului, toate comentate (sau comendimentate) cu note, notite si notule ale Maestrului din Cajvana. Trebuie spus ca acestea din urma fac deliciul sau, mai bine zis, sarea si piperul cartii. Mai trebuie spus ca sunt puse la bataie si alte materiale: cartile lui Mihai Pelin, de pilda, pagini din dosarul securistic al lui Dan Culcer, extraordinara scrisoare a lui Dan Petrescu catre organele de represiune si altele multe.

Nu imi propun aici sa scriu despre „grupul de la Iasi", despre efervescenta unor personalitati iesene grupate in jurul revistelor studentesti Dialog si Opinia studenteasca. Nu ar fi nici loc si sunt in general cunoscute. Desigur, daca ne gandim la generatiile mai tinere, aceste documente le pot parea scoase dintr-un roman SF. Tinerilor le va fi greu sa priceapa ce este cu aceste dosare comuniste, in care se consemnau cartile straine citite, masinile de scris sau orice barfulita impotriva regimului. Oh, dosarul de altadata: „fascinant, caraghios, instructiv, paranoic. Dezgustator" (Livius Ciocarlie, Cartea cu fleacuri, citata de L.P.).

Dar aceste dosare au existat, oameni buni! Pe romanul risipitor epicureic (cum spunea Noica), interesat numai de kila de cartoafe sau de dezvortul andreeo-stefanian, adica de prezentul imediat si epidermic, aceste dosare nu-l intereseaza, cum nu l-au interesat nici pe cand era „sarac, dar cinstit" in epoca a(i)urita. Pe romanul constient insa ca „iepoca" respectiva s-ar putea intoarce, il vor interesa. Si cate nu aflam, Doamne, in Documente despre acel Iasi gri, ceausist, dar luminat de aceasta carte: despre incurcatele afaceri cu urmari ale plagiatului lui Corneliu Stefanache, despre intelectualul ofiter securist Brestoiu, cel impatimit dupa rapoartele sursei kakademiciene Ionescu-Romanescu, despre tartorul betivanesc al Convorbirilor literare, lucruri picante despre diversi decacani sau Nina Casian, despre extraordinarul Ion Condrea sau capitanul Hantea, despre asistentul de franceza, care „are o tinuta vestimentara nepotrivita cu calitatea de cadru didactic (blue jeans, traista taraneasca etc.)", pre numele lui Luca Pitu, care este „influentat de unele conceptii caracteristice scriitorului de conceptie burgheza", „manifestand total dispret fata de valorile culturale si patriotice ale poporului roman", care cica are „o minte ascutita, dar fara rafinamente", „oarecare putere de patrundere a celor citite". Incisive sunt mai cu seama aceste portrete concis trasate, scrijelite pana la sange, la limita sinuoasa dintre cugetare si barfema. Spre exemplificare, iata-l pe H.-R. Patapievici: „fizicianul basescian al ICR (fiu insa de „semnificant vagabond" sovieto-ucraineano-cernauteano-vienezo-bucurestean), cultivat si pretios la tembeliziune, poltron in relatiile cu Vadim si destul de vulgarinsolent in conversatiile cu neputernicii politichiei".

Si, uite asa, Maestrul cajvanian, prin mijlocirea documentelor cenesasice, ne calauzeste prin bolgiile Universecuritatii iesene, volumul fiind in intregul sau o adevarata enciclopedie libera „de popularizare" a lumii intelectuale iesene in ultimii ani ceausini. Dar sa nu se creada ca avem de-a face cu o calauza incruntata, cu biciul in mana, sfichiuind gabiluncian: „da, mama, cu biciu-n mine". Luca Pitu nu se arata un sumbru critic al comunismului, cu fierea debordand, gata sa calareasca „pe greabanul prefixului anti-", de genul lui Liviu Cangeopol (caruia autorul nostru ii face un sagace portret in maniera sain-simoniana) sau al insignifimundului Victor Roncea, bunaoara. Dimpotriva, L.P. vestejeste excesele anticomuniste si este preocupat sa reconstituie grupul de prieteni legat prin solidaritati intelectuale. Volumul e si o „carte cu prieteni". Si totul este dat la iveala discret, fara patetisme de prisos. Fireste, cand este sa vitupereze, o face. Este vizata in primul rand, in stilu-i inimitabil si sintaxa alambicata,  serparaia securistica botarlano-ciurlaueasca, dar uneori chiar si deraparea prietenilor. Autorul nu generalizeaza, nu trimite la vina colectiva, ci judeca de la caz la caz dezumanizarea practicata in comunism. Si aici sursele (adica ciripitorii, ciripoii, turnatorii, paratorii stukaci-i, cum se zice la Kisinev si Moscova, adica ouatorii de note informative, filatorii si totodata felatorii vechiului regim) sunt creaturile cele mai bine „reprezentate" si diversificate, ca sa zicem asa. Caci ura, prostia, micimea sufleteasca, lasitatea proliferate de acestia, exploatate de comunisti, au strategiile lor instinctuale, nerationale. Aceste creaturi bicisnice, deformate genetic de comunism, sunt prinse in glodul de pe malul etern gainatat al Bahluiului si asa vor ramane pentru istorie prin aceasta carte.

Autorul, pensionar acum si apolitic activ, cum isi zice, inaintevazator (si deci oarecum pesimist), cand ramane cu „priviri dezabuzate catre viitorul cafeniu al omenirii globalizate, ale carei salve manelii le asculta cu urechea sa dextra, singura apta sa capteze tot inaudibilul epocal… si inca ceva pe deasupra", tinde sa minimalizeze sau chiar sa ironizeze „contributia" lui. Cu siguranta ca nu este asa.

P. S. Nu am apucat (din cauza spatiului tipografic limitat) sa spun nimic despre fragmente din romanul Brazde peste haturi, proiectat de patru „grupisti", si publicate la sfarsitul cartii, si despre multe alte lucruri, cum ar fi, de pilda, ura antipituliana a unora, despre care am pomenit la inceput, care face ca doctoranzii sa nu-l citeze la bibliografii pe L.P., ca „nu da bine" la comisie, sau care, am o banuiala, va rabufni si pe forumul acestui articol.