Elitele vechi, elitele noi

Intr-o emisiune recenta la Realitatea TV, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu au pus in discutie o tema apasatoare pentru mediile intelectuale romanesti, aceea a elitelor. De ce aceasta tema apasatoare? In primul rind pentru faptul ca aceste elite, supravegheate atent, monitorizate pas cu pas, cenzurate, uneori interzise in perioada comunista, au stat, cu toate acestea, in centrul atentiei, in mare parte chiar datorita interdictiei la care au fost supuse. In orice societate sau organizatie, disidentul, opozantul are un statut privilegiat. Cu toate ca societatea comunista parea sa se eternizeze in Estul Europei, in mentalul colectiv a persistat daca nu convingerea, atunci macar speranta unei deschideri. Elitele intelectuale au fost consacrate ca purtatoare ale acelei sperante. Ele au fost, tacit, mandatate sa stavileasca, prin opera scrisa, dar si prin prestatia civica, asaltul mediocritatii. Sprijinite de posturile de radio din Occident, personalitatile epocii comuniste au mentinut niste standarde omologate in perioada interbelica si, prin simpla prezenta, s-au constituit in modele pentru generatiile in formare. Pentru a evita martirizarea lor, dar si pentru a lasa impresia ca statul totalitar nu este chiar atit de impermeabil la valorile spiritului si ale democratiei, aceste elite au beneficiat de un statut aparte dupa anii 80. Marginalizate din punct de vedere profesional si administrativ, ele au fost lasate sa functioneze in planul intelectual. Publicarea operelor se negocia dur, se amina, uneori apareau concesii de o parte sau alta, si tocmai aceasta hartuiala le intarea autoritatea. In spatele acestor elite au stat in asteptare alte elite, in formare, dar mai ales un public receptiv la mesajul elitelor. Cei alesi si consumatorii operei lor s-au sustinut reciproc si impreuna au rezistat la opera nivelatoare a sistemului comunist. E interesant de precizat si faptul ca scrierile intelectualilor disidenti ori numai incomozi erau procurate pe sub mina si citite pe ascuns chiar si de oameni ai sistemului.
Democratia a adus schimbari importante pe scara valorilor. Intr-o prima etapa, elitele s-au angajat in miscarea civica de democratizare, cu riscurile de rigoare. Elitele erau preferate in turnul de fildes, nu in miscarile de strada. Prezenta lor a fost benefica in politica de dupa 1989, dar a dus si la o eroziune a imaginii, greu de oprit. In mentalul colectiv, locul unui filosof, al unui scriitor este in lumea cartilor. Apropierea filosofului si a scritorului de zona politica a fost perceputa ca o apropiere de putere. Statutul de vedeta de care elitele au beneficiat inainte de 1989 le acorda, indirect, si accesul la o anumita putere. In mod paradoxal, intrarea in politica a aruncat o umbra de suspiciune asupra intentiei elitelor de-a cistiga intreaga putere. Si cu toate ca elitele si-au sacrificat timpul si energia pe care le-ar fi putut cheltui pentru desavirsirea operei, perceptia publica a fost diferita: Cita putere vor aceste elite? Elitele in formare au ramas in continuare in planul al doilea, glasul lor nu s-a auzit in vacarmul din anii 90-94, iar consumatorul operei intelectualilor de elita a facut un pas inapoi, dezamagit cumva de prezenta in piata publica a idolilor de altadata. Elitelor de altadata li s-a amputat o dimensiune, aceea de vedeta. Vedete au devenit politicienii, cintaretii, gazetarii. Democratia a scufundat cumva "Titanicul" de altadata. Pe de o parte, elitele noi sint tot elitele vechi, insa "vedetele" noi sint cu totul altele, pe gustul si pregatirea unui alt consumator de cultura. Procesul este ireversibil si nici macar nu mi se pare dramatic. Scara de valori se masoara in rating, la fel cum inainte de 1989 notorietatea se cintarea in tiraje. Victima e doar o generatie de mijloc, care nu a apucat sa-si traiasca momentul de glorie, aflata in umbra fostelor elite, si nu si-l traieste nici acum, pentru ca modelul de glorie adoptat este unul pentru un timp revolut.