G. Ibraileanu – 75 de ani de la moarte

Pe 12 martie se vor implini 75 de ani de la moartea lui G. Ibraileanu. Mentor al revistei "Viata Romaneasca", universitar de prestigiu, el a creat, cel putin in Iasi, o adevarata legenda. Deloc intimplator, Catedra de Literatura Romana a Facultatii de Litere de la Universitatea "Alexandru Ion Cuza" ii poarta numele.

Soarta lui Ibraileanu parea, pina nu demult, a fi una ingrata: de prin anii ’80 (cind apar cartile lui Mihai Dinu Gheorghiu si Al. Dobrescu), nici un critic nu a mai catadicsit sa se apropie sistematic de opera sa pina in 2007, cind Antonio Patras publica un eseu foarte bine primit, intitulat Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii. Ma asteptam ca aceasta carte sa-l fi adus in actualitate pe nedreptatitul autor al Spiritului critic in cultura romana, dar se pare ca alte modele au ramas fixate in constiinta criticii noastre. Traim inca sub mirajul lui Calinescu (si pe buna dreptate), iar atunci cind trebuie sa mai alegem inca un nume din marea critica interbelica, numele lui Lovinescu vine de la sine. Ibraileanu pare a nu mai vorbi pe limba noastra. Si nimic nu ingroapa mai abitir in uitare un scriitor decit nepasarea urmasilor sai. Considerat vetust, traditionalist, promotor al poporanismului, basca socialist, sustinator al teoriei "artei cu tendinta" (cita vreme sub comunism si dupa aceea nu mai putin marota criticii a fost valoarea estetica, scuturata de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performante retorice, Ibraileanu parea un caz clasat. Cine sa stea sa mai desluseasca holograma unei opere datate, apartinind unui autor care nu mai vorbeste pe limba contemporanilor? Cine sa mai scurme prin atita moloz si sa caute grauntele pretios? Mult mai confortabil a parut, pentru citeva decenii, sa acceptam stereotipiile comode si sa-l lasam pe Ibraileanu in ungherul lui de istorie literara: un critic cu temperament de moldovean, care nu a reusit sa faca scoala si care nu a stirnit niciodata atitea pasiuni precum ceilalti giganti, precum Maiorescu, Lovinescu ori Calinescu. Nu cred ca putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care sa-si fi asumat nu programul, dar barem modelul autorului Adelei. Declarativ, Constantin Ciopraga se revendica de la fostul sau profesor, concret insa, diferentele, si temperamentale, si stilistice, sint mai fatise decit asemanarile. Mai mult decit atit, nici in calitatea sa de beletrist Ibraileanu nu a fost niciodata nominalizat, cu responsabilitate, printre mai marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni cu seriozitate (cine sta sa creada in viabilitatea unui gen care noua nu ni se potriveste funciar?), iar romanul Adela, desi comentat si bifat in sintezele genului, nu a fost niciodata socotit un concurent de temut pentru titlurile clasice ale prozei de analiza, semnate de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M. Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudatenie, nici roman, nici jurnal, nici fictiune, nici autobiografie si, oricum, prea putin pentru a-l considera pe autorul sau un romancier pur sInge. Si e de mirare ca lucrurile s-au plamadit astfel, intrucit formula cartii se potrivea ca o manusa poeticii prozei optzeciste sau a celei de data mai recenta.

Si totusi, dintre criticii nostri, Ibraileanu e poate cel mai rafinat. Pentru el, "salvarea criticului" era sa devina "cetitor". Rar am gasit in cultura noastra o pasiune pentru lectura mai puternica decit la Ibraileanu. Citita cu atentie, fara prejudecati, critica sa ofera o extraordinara pedagogie a lecturii. Pentru Ibraileanu, Anna Karenina era un personaj mai viu decit orice persoana reala; ii citea cu patima pe Tolstoi, pe Turgheniev, pe Dostoievski si pe atitia altii. Eu unul cred ca un Lucian Raicu sau un Valeriu Cristea din aceasta traditie vin. Desi considerat traditionalist, ba chiar ideolog al poporanismului, in eseurile lui Ibraileanu sint pomeniti scriitori de o modernitate frapanta in epoca, pe care adeptii modernizarii literaturii inca nu ii frecventau: despre James Joyce, Gide si altii Ibraileanu vorbeste printre primii. Sint convins ca foarte mult rau a facut operei lui critice "confiscarea" comunista a mesajului acesteia. Socialismul lui Ibraileanu era unul real, nu unul doctrinar, politic.

Desi cele mai multe sinteze recente continua sa ii atribuie o pozitie discreta in ierarhia criticii noastre, semne de optimism exista: printre acestea, cartea colegului meu Antonio Patras. Totul e sa renuntam la prejudecati si sa recitim un autor care s-ar putea sa ne apara mult mai "modern" (daca asta e un criteriu valabil) si mai sarmant decit am fi putut banui. La 75 de ani de la disparitia sa, G. Ibraileanu ramine un model viabil, pe care sintem datori sa-l readucem in prim-plan.

P.S. Chiar azi, de ziua femeii (ce pagini memorabile pe aceasta tema sint de gasit in aforismele lui Ibraileanu si in romanul Adela…), Catedra de Literatura romana care ii poata numele organizeaza, de la orele 16.00, in Sala Senatului Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", un colocviu dedicat operei sale.