Hatmanu francofon…

Sub presiunea autocrata a truismelor vehiculate cu nonsalanta, acreditam deseori judecati de valoare discutabile si disputabile, cu seninatatea ingenua a adevarurilor absolute. Unul dintre aceste poncife se refera la faptul ca opera este singura in masura sa depuna marturie elocventa la judecata de apoi a valorilor privite in retrospectiva timpului. Asemenea afirmatie are in vedere si comportamentul romanticilor, acei sublimi visatori care, ignorind adesea actualitatea imediata si succesul, se declarau impotriva oricaror valorizari pe orizontala prezentului, abandonindu-se doar judecatii unei obiective posteritati. Refuzau ideea de succes, deoarece isi considerau contemporanii prea obtuzi ca sa poata percepe corect geniala lor opera care tocmai se plamadea. De aici si pina la remarca potrivit careia omul-creatorul este aidoma operei sale n-a fost decit un pas. Deja ne-am postat iarasi in spatiul speculativ al unui alt truism. Este adevarat, desigur, si faptul ca nu putini oameni de spirit au lansat ideea ca autorul operei este mai degraba alta persoana decit cel care traieste. Aici a intervenit o veritabila manipularea menita sa absolve creatorul de obligatia moralitatii. Se accepta, astfel, ca omul poate fi profund imoral, deoarece arta are alta perceptie asupra eticului. Cum ramine, insa, cu antichitatea, unde esteticul si eticul functionau complementar? Mai exact, Dumnezeu se afla in fiecare creatie frumoasa si nu inteleg cum s-ar impaca el cu prezenta imoralitatii. Avem exemple de notorietate, de la Caravaggio la Villon, ca unii artisti nu pun mare pret pe morala, dar acest lucru trebuie privit ca o exceptie, nu neaparat ca o regula.
Asemenea ginduri m-au framintat recent in relatie cu disputa creata in jurul pictorului Dan Hatmanu, aflat acum, la optzeci de ani, la virsta intelepciunii. Unii il lauda fara masura si oarecum suspect, altii il ataca furibund si sententios. Consider ca si unii si ceilalti, cu argumente diferite, au dreptate. Nu fac o eschiva solomonica, dar sint obligat sa constat ca ambele tabere ii fac rau, in egala masura. Artistul Hatmanu este, practic, de-a lungul carierei, consecvent cu el insusi, fructificindu-si cu talent desavirsit incontestabila sa adaptabilitate. Traumatizat in copilarie de o sanatate fragila si de anxietati permanente, incapabil sa faca luminarea la ora de gimnastica, s-a vindecat de toate acestea printr-o exceptionala putere de adaptare. Inteligenta il ajuta sa anticipe incotro bate vintul si-si orienteaza pinzele… tablourilor astfel incit sa ramina mereu pe val. A beneficiat de timpuriu de indrumarea lui Corneliu Baba, apoi s-a atasat de Ion Irimescu, a facut studii la Leningrad si nu s-a sfiit sa schimbe macazul cu prilejul unei burse in Franta. Se pare ca s-a instalat definitiv in spatiul francofon, priindu-i pe loc fanteziile frivole de pe acolo si spiritul ludic, asemenea. Versatilitatea l-a facut sa adere la  orice moda care tine afisul si s-a socotit un actor care vrea permanent sa fie distribuit in rolul principal si sa atraga asupra sa toate aplauzele. L-am aplaudat si eu inainte si dupa revolutie, m-am infruntat cu unii confrati care ma acuzau ca sint avocatul Diavolului. Era, desigur, o exagerare. Am insa si destule motive sa cred ca asa a fost. Errare humanum est…
Spectacolul aniversarii recente a debutat cu o expozitie cam subtirica la galeriile Dana de pe Lapusneanu si i-a umplut de entuziasm pe francofonii statornici, de idignare pe refractarii mai putin elevati. Primii au luat-o razna organizind serbari spre a acorda titluri diplomatice inexistente si au confiscat arta ieseana oferind-o  plocon celui mai iubit, etc. etc. Destui au miriit satisfacuti de spectacolul burlesc. Putina masura nu ar fi daunat cu nimic credibilitatii evenimentului. Ideea unei expozitii permanente a Maestrului la Primarie este o gaselnita la fel de proasta ca si nesfirsita serie de portrete terne ale unor primari trecuti, actuali si viitori ai celebrei si culturalei noastre urbe, opere, bineinteles, ale ilustrului aniversat. Trebuie stiut insa ca la Iasi comunitatea artistica numara peste doua sute de creatori, ca sa nu mai vorbim de adevaratele celebritati ale trecutului nu prea indepartat, oarecum ignorate. In asemenea ritm al elogiilor, nu m-ar mira sa se faca deja investitii din bani publice in bronzul necesar pentru turnarea statuii lui Dan Hatmanu, amplasata peste noapte in Piata Unirii.
Subliniez ca nu ma inscriu in corul celor care-l demoleaza. De aceea cred ca ar fi mai firesc sa-l lasam in pace cu bunele si cu relele lui. Si-a creat, desigur, destule avantaje, ca sa mai traga si unele ponoase. Portretistul de la curtea tuturor vremelnicilor potentati, fie ei dictatori, presedinti sau doar imbogatiti postrevolutionari, a speculat, cu cinism uneori, orgoliile altora. Important ramine faptul ca trebuie sa-l privim ca pe un real om de talent, aflat sub schimbatoare vremi, vorba cronicarului, supus omenestilor tentatii. Vanitatea il face, din pacate, sa accepte gratularile ipocrite si sa-i uite pe cei care l-au ajutat. Memoria ii joaca inexplicabile feste. Oricum, vom muri si vom vedea… Atunci, altii vor afla chipul adevaratului Hatmanu, daca un astfel de amanunt va mai interesa pe cineva…