Inchisoare datornicilor!

Dreptatea e ceva absolut, nu este in functie de perspectiva din care privesti lucrurile, ea nu se negociaza, ci exista ca un dat, ca o insiruire fireasca a lucrurilor, impreuna cu adevarul, iar lipsa ei creeaza unul dintre cele mai ciudate si frustrante sentimente care a dus de-a lungul timpului la razboaie, omoruri, cataclisme etc.

Nedreptatea iti fierbe creierii, iti intinde la maximum nervii si iti resusciteaza imaginatia adormita. Razbunarea e singura arma care mai poate calma spiritele, singurul medicament care iti mai da alinare, iar cind e dusa la bun sfirsit e cel mai dulce gust pe care l-ai gustat vreodata. In viata si mintea ta nu mai exista alte ginduri, alte vise decit nimicirea vrajmasului care ti-a pricinuit injustitia, tintuirea lui de stilpul infamiei, spinzurarea in piete, linsarea lui.

Faptele criminalilor odiosi sint nedrepte din perspectiva societatii, singele curs e dezgustator, membrele imprastiate sint grotesti, dar pentru faptasul flancat de oameni mascati care priveste zimbind pierdut cu miinile in catuse este cel mai reusit tablou realist, exact cum si l-a imaginat el, pentru ca din perspectiva lui ceea ce a fost comis a constituit singurul raspuns la problema aparent fara iesire, singura cale de infaptuire a dreptatii. Lucrul care ii aduce in sfirsit alinare si linistea pierduta. Un razbunator nu are solutie, el actioneaza in lipsa altor alternative, iar legile, inchisoarea, morala si logica sint nimicuri care pot fi trecute usor cu vederea.

Nu degeaba s-au facut atitea filme si se mai fac inca, pentru ca ele reverbereaza in mintea fiecarui privitor. Eroii lor sint idolii nostri pe care ii intelegem perfect si le urmam exemplul sau ne imaginam doar de fiecare data cind ne aflam intr-o situatie asemanatoare pentru ca reusesc sa ne induca sentimentul acela puternic al injustitiei. Fiecare in parte am devenit cel putin o data in viata un Rambo sau un Gladiator care tinjeste dupa risul razbunator din final, cel mai sanatos pentru organism.

La inceput treci printr-o criza isterica in care faci lucruri fara discernamint si ai senzatia ca explodezi, apoi viata ti se dedica din ce in ce mai mult razbunarii calculate. Ai dori ca toata lumea din jur sa fie implicata in intelegerea ta, te indragostesti pe loc de oricine iti da dreptate si iti devine aliat. Razboiul e in toi. Fie ca e Blitzkrieg (la o intersectie, la coada, in tramvai), razboi rece sau de uzura (cu vecini, colegi), fie civil (cu prieteni sau familie), toate au ceva in comun: dorinta nemarginita de a-l privi pe vrajmas in ochi cu o secunda inainte de a-i taia capul si a te convinge ca a inteles faptul ca dreptatea e de partea ta. Abia dupa aceea lucrurile pot reveni pe fagasul lor normal, indiferenta se poate reinstala comod in fotoliul tau si somnolenta, relaxant, in oase.

Dintre toti dusmanii existenti, datornicii sint cei mai perversi si mai enervanti. Daca e o ruda sau un prieten caruia, dintr-un impuls generos de moment, i-ai imprumutat bunuri sau bani si refuza ori „n-are timp" sa ti-i returneze, un chirias care „uita" de chirie, fie ca e un strain care se face ca nu stie, nu intelege, nu mai tine minte s-au n-a „observat", toti trebuie bagati la inchisoarea comuna pentru reamintire. Nu vorbesc de cei care nu pot efectiv sa returneze; aceia au circumstante atenuante, dar ceilalti trebuie trasi pe roata, storsi la presa, intinsi de camile pina recunosc, pentru ca fiecare in parte profita de o portita legala pentru a scapa cu banii luati si fara griji.

Nu exista alternative; in acest caz, singura solutie e lupta de gherila. Che Guevara e noul tau erou. Iti scoti bereta verde din liceu, cumperi un trabuc, scoti o hirtie si o carioca si te pui pe planuit. Cum prinzi un soldat al guvernului la putere singur in padure, cum il executi. Te camuflezi, iti minjesti fata, inveti karate, sa tragi cu pusca, sa maninci gindaci, toate cu un gind: intr-o zi iti va cadea in gheare insusi seful inamic si va fi la mina ta. Incepi sa asculti manele cu versuri despre moartea dusmanilor, celelalte teluri in viata ta palesc, familia a cazut deodata pe locul doi, prietenii pe trei, iar restul se pierde intr-o negura cetoasa. Nu vrei sa mai stii de nimeni si nimic, esti doar tu si „animala". Adrenalina e toxina care te tine treaz toata noaptea, ideile cindva absurde ti se par acum realiste, cele mai josnice fapte devin o optiune, lupti cu toate armele, victoria trebuie sa fie a ta, pentru ca si dreptatea este.

Cel mai cult si calculat profesor de fizica cuantica ajunge sa injure birjareste, sa scuipe dezgustat printre dinti si sa loveasca in usa cu pumnul lui fragil. Exista si parti comice ale acestei situatii. Spre exemplu, e un deliciu sa asisti la cearta dintre doi smecheri de pe strada, dar si mai simpatic e intre un golanas de cartier cu vocabular limitat, dar exersat si extrem de flexibil, care te poarta prin toate meandrele colonului, regiunea vezicii, canalul reproducator pina la esofag si laringe, si un om educat si cu bun simt care nu isi permite sa isi dea drumul mai mult decit: „Dobitocule, esti un cretin!" sau clasicul si perimatul „Boule!". Care la intrebarea „Ce s-a intimplat?" raspunde constant: „Ei, un timpit!". Asta, nu pentru ca n-ar putea, ci pentru ca, daca l-ar gratula pe „nesimtit" cu o intreaga prelegere cu totul noua si inedita, care sa cuprinda multe neologisme si termeni academici, cu siguranta ar transforma toata cearta intr-un spectacol de comedie prin contrastul frapant al situatiei cu discursul elevat si atunci toata constructia si rostul scandalului, schepsisul lui ar deveni sterile.

De curind, mai precis dupa revolutie, noi, romanii, am imprumutat in masa o sumedenie de termeni si gesturi specializate din acest „domeniu", venite mai ales de peste ocean, prin intermediul micului ecran. Spre exemplu, in ziua de astazi folosim foarte frecvent, atit in masini, pe strada sau chiar si in locuri inchise, degetul mijlociu ridicat semet in afara pumnului strins. Il fluturam cu nonsalanta la fiecare act dusmanos al cuiva sau chiar din simpatie, este un gest aproape universal si de bine si de rau. Tin minte, ca un fel de contrast, ca in timpul comunismului se folosea, dar nu atit de asiduu, tot degetul mijlociu, insa numai in scopuri vulgare si cu palma deschisa. La englezi, ca ultim exemplu in acest sens, se folosesc doua degete care, la prima vedere, ar semana cu semnul victoriei, doar ca e… intors cu spatele.

In final, ce sa mai spun, ce sa mai urez decit tuturor oamenilor cinstiti si de buna credinta un „V" de la victorie, iar celorlalti – unul intors…