Kosovo si revenirea trecutului

Kosovo si-a proclamat independenta, reamintindu-ne tuturor ca nu poti scapa de o problema incercind sa o uiti. De la interventia armata a NATO, in 1999, toate incercarile de a avansa o alta formula decit independenta au ramas la nivelul unor planuri teoretice. Marile puteri occidentale au sustinut puternic independenta kosovara, excluzind din start orice reintoarcere a provinciei sub administrarea Belgradului, chiar daca, nominal, suveranitatea Serbiei nu fusese inlaturata. Intervalul de noua ani, punctat de implicarea ONU, NATO si UE in administrarea civila si militara a provinciei, a fost un simplu ragaz acordat Serbiei pentru a accepta independenta provinciei – o propunere pe care Belgradul nu a luat-o nici un moment in considerare.

Cit de viabil poate fi statul kosovar? Probabil ca la fel de viabil precum erau, la sfirsitul razboaielor din anii 1990, Bosnia-Hertegovina sau Macedonia. In timp, cu eforturi europene sustinute si cu nenumarate dezamagiri presarate pe drum, Kosovo isi poate dovedi viabilitatea. Chiar in ipoteza unei secesiuni a teritoriilor majoritar sirbe din nord, noul stat poate supravietui si, foarte important, isi poate dezvolta institutiile democratice. Varianta unirii cu Albania nu pare deloc atractiva pentru kosovari si, chiar presupunind ca ea ar aparea pe agenda in urmatorii citiva ani, nu va fi acceptata de protectorii si finantatorii americani si occidentali.

In ce masura blocajul din Consiliul de Securitate ONU si imposibilitatea Kosovo de a intra in rindurile ONU ar afecta viabilitatea noului stat? Probabil, in mica masura. Deficitul de legitimitate pe care il implica raminerea in afara ONU este evident, dar nu ameninta bazele constructiei politice kosovare. Statele terte nu vor fi descurajate sa recunoasca noul stat de amenintarile Serbiei – cele care il vor ignora isi vor intemeia refuzul fie pe motive principiale, fie pe teama de precedentul intern. Chiar daca nu vor fi multe tari care sa-l recunoasca in prima faza, Kosovo nu se va confrunta cu o izolare internationala. Boicotul Serbiei nu poate fi credibil nici chiar in cazul (absurd) in care Belgradul ar rupe relatiile cu toate marile capitale care au recunoscut statalitatea Kosovo.

Reactia negativa a Romaniei a fost motivata de posibilul precedent intern. Incercarile unora de a ascunde refuzul recunoasterii Kosovo in spatele valorilor internationale ale suveranitatii si integritatii teritoriale s-au dovedit stingace, mai ales ca, prin politica externa a ultimilor ani, Romania s-a dovedit a fi de partea celeilalte tabere – cea care afirma ca nici un guvern nu are dreptul sa faca orice vrea cu populatia sa (sau cu un grup minoritar), in spatele frontierelor nationale. Pentru crime de acest gen au platit Saddam Hussein si Slobodan Milosevici.

Cit despre precedentul intern, el poate fi acceptat ca baza a atitudinii Romaniei, asa cum se intimpla cu Spania sau Ciprul. Desigur, intre cazul Tinutului Secuiesc si cel al Kosovo exista diferente enorme – istorice, demografice, dar si geopolitice. La care se adauga diferente de data recenta, generate de politicile represive iresponsabile ale guvernelor iugoslave si sirbe din ultimele decenii. In chestiuni de acest gen, Romania isi urmareste interesul national definit de o maniera realista, fara a se mai intreba daca Serbia mai are dreptul moral de a guverna Kosovo. Se stie, desigur, ca statele occidentale isi legitimeaza pozitia tocmai pe acest argument – o pozitie convingatoare din punct de vedere moral, inclusiv in opinia semnatarului acestor rinduri

Daca luam in calcul si interesul Romaniei fata de integritatea teritoriala a Moldovei – similar cu cel al Greciei pentru un Cipru nedivizat -, avem un argument in plus pentru a intelege atitudinea Bucurestiului. Cit de consecventa va fi tara noastra pe aceasta linie, se va vedea in urmatoarele luni sau mai degraba in urmatorii ani. Va fi vorba, probabil, de ani, pentru ca drama interna a Serbiei este inca departe de final. Manifestatiile violente de joia trecuta sau procentajul candidatului ultranationalist la prezidentiale demonstreaza ca Serbia nu a ales inca drumul european. Iar democratia liberala se va consolida – daca se va consolida – doar dupa ce sirbii vor renunta, dureros, la ultimele iluzii iugoslave. E posibil sa mai fie nevoie de o generatie pentru a accepta ceea ce acum pare inacceptabil.

Sfirsitul redesenarii hartii Balcanilor ar putea debloca procese similare in spatiul postsovietic. Astazi inghetate dupa suflarea rece a Rusiei, ele s-ar putea reaprinde in viitorul apropiat. Se va vedea, probabil dupa reasezarea postelectorala a structurilor de putere la Kremlin, daca nu cumva Rusia este marele beneficiar al noului context international, care ii permite sa-si intensifice presiunea asupra Moldovei, Georgiei si chiar Ucrainei. Un context la care Romania ar putea fi silita sa se adapteze, inclusiv prin atenuarea diferentelor fata de cei care, spre bine sau spre rau, ne sint parteneri si aliati.