La Academie

Am fost, pentru prima data, la Academie. Academia Romana. Insoteam un prieten iesean, urma sa primeasca un premiu al Academiei, pe merit, pentru un grupaj de cinci lucrari stiintifice publicate pe parcursul unui singur an, in strainatate, in reviste de prestigiu. Pentru necunoscatori, la nivelul unor asemenea publicatii nu ai cum sa trisezi, bazindu-te pe relatii, fiind supus unui tir de critici anonime (pentru tine, autor), din partea unora dintre cei mai prestigiosi specialisti internationali in (sub)domeniul la care se refera articolul. Daca faci fata la revarsarea de critici, raspunzind adecvat, cu argumente, modificindu-ti articolul – chiar si de mai multe ori, acesta se publica. Daca nu, nu. Nici o revista bine cotata international nu-si permite sa publice elucubratii. Prietenul respectiv a stiut sa faca fata, nu numai in anul cu pricina, ci si mult mai devreme – si dupa aceea, pina in zilele acestea. Amicul in cauza, roman, iesean, este conectat la stiinta mondiala (afirm aceasta fara nici o umbra de ironie). Cum probabil banuiti, (cei mai?) multi dintre profesorii universitari ieseni/romani nu au vreo legatura cu acest proces, numit in lumea anglo-saxona peer-review. Criteriile dupa care au promovat acesti profesori, in ultimii ani, sint in cel mai bun caz obscure. Validarea internationala a trecut pe linga ei. Multi dintre ei si-au publicat operele la "prestigioasa" editura PIM, familiara intr-un fel sau altul oricarui iesean care a avut nevoie de o copie xerox. Intre timp, ajunsi cu sacii in caruta (in traducere, cu venituri considerabile si prestigiu socio-profesional "solid"), profesorii respectivi au stabilit, in deplin acord cu cerintele europene, criterii inalte de promovare, incluzind validarea internationala, pe care ei, cum-necum, au ocolit-o. Inclusiv in ultimii ani, de libertate academica deplina si in conditiile accesibilitatii fondurilor europene si internationale.

Dar sa revin la Academie. Academia Romana. Institutie invaluita intr-o aura stralucitoare – e oricum forul unde s-au manifestat Iorga, Blaga si alti numerosi corifei ai vietii culturale si stiintifice romanesti. Dar si locul in care doi semianalfabeti, ucenici ratati intr-ale cizmariei, respectiv ale croitoriei, pe numele de familie Ceausescu, au fost primiti cu surle si trimbite. Cea mai veche amintire a mea privind Academia este vizuala, gratie Televiziunii Romane, la inceputul anilor optzeci, cu Ceausestii tronind in jilt de academicieni, printre academicieni. Vorbele spuse atunci faceau sa se cutremure pina si un copil cu ceva minte. Ce-o fi fost in gindul academicienilor autentici, citi or fi fost atunci, este lesne de imaginat. Doar ca au tacut cu totii – si au aplaudat. Mai tirziu aveam sa aflu despre primirea in Academie a domnului Barladeanu, virf al politicii primului moment post-revolutionar, dar si stilp al politicii staliniste a tovarasului Dej, autor al unei singure pagini de "economie". Suficient, atunci, pentru primirea in Academie.

Am regasit in decembrie 2008 aceeasi aula a Academiei, acum fara Ceausesti, fara Barladeni. In aceleasi jilturi stau acum, in mare parte, cred, academiceni autentici, aproape o suta. Jumatate dintre ei cu robe, jumatate in civil, presupun ca pe criterii de optiune personala. Este o zi festiva, se acorda premiile anuale ale Academiei (pe anul 2006)! Lume multa, in lateral, intr-o parte si in alta, ba chiar se revarsa in fata, unde s-a aliniat prezidiul institutiei. Pe linga viitorii premianti s-a prezentat si un numar insemnat de sustinatori, rude si prieteni ai laureatilor, este un moment solemn. Ma uit in jur, recunosc, printre chipurile unor academicieni de solida reputatie stiintifica, pe cel, senin, al lui Constantin Balaceanu-Stolnici. Nici o dezvaluire privind turnatoriile sale imunde la Securitate nu i-a tulburat seninatatea. Statea in acelasi jilt, alaturi de ceilalti "nemuritori". La fel si domnul Razvan Theodorescu, altfel istoric solid, insa de trista amintire ca presedinte al Televiziunii Romane Libere (si unice) in epoca mineriadelor si a manipularilor mediatice de cea mai joasa speta.

Incepe festivitatea de premiere, intr-o atmosfera inabusitoare, de inghesuiala haotica. Urmeaza sa fie premiate virfurile activitatii stiintifice si culturale romanesti din toate domeniile. Oameni seriosi, care au muncit si au stralucit in sfera lor de activitate. Se incepe cu filologia, apoi cu literatura, vor urma multe alte discipline. Presedintele Academiei, domnul Haiduc, incearca sa spuna citeva cuvinte introductive, plate, acoperite de cea mai banala microfonie. Nimeni nu intelege nimic. Cum-necum, defectiunea se repara intr-un tirziu, citirea premiilor se reia, sec, urca pe scena presedintii de sectie ai Academiei, se citesc numele si prenumele premiantilor, citeodata institutia, in unele cazuri orasul din care provine laureatul, alteori nici atit; premiantii se perinda pe scena, nici un cuvint despre importanta contributiei lor, nici un cuvint despre motivul pentru care sint premiati. Isi iau diploma, multumesc presedintelui sectiei, dau mina cu toti membrii prezidiului, aliniati.

La un moment dat, ceremonia se intrerupe, domnului presedinte al Academiei i se aminteste ca a uitat ceva important. Da, a uitat ca trebuia sa-l premieze pe Radu Beligan, care astepta rabdator, in jilt, celebrarea sa ca membru de onoare al Academiei, la cei 90 de ani pe care tocmai ii implineste. Urca pe scena academicianul Eugen Simion, spune citeva cuvinte obosite, se straduieste sa fie ceva mai inspirat decit antevorbitorii sai, reuseste cu greu. Momentul e salvat de insasi prezenta maestrului Beligan si de cele citeva cuvinte pe care le adreseaza adunarii. Apoi se reia aceeasi insiruire de nume (citita sec) si titluri de lucrari, in unele cazuri insotite de nume de institutii si/sau de orase de provenienta (Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara, Chisinau). Premiantii isi iau cuminti diplomele, string miinile prezidiului, ies din scena. In cazul unei doamne (pare-mi-se chimist), domnul presedinte se scuza, stingaci – au avut o defectiune logistica, au uitat sa-i pregateasca diploma, o asigura ca i-o vor trimite, cumva. Doamna se multumeste cu stringerile de mina ale prezidiului. Platitudinea momentului este intrerupta la un moment dat de poetul Grigore Vieru, care preia premiul unui basarabean absent, conferentiaza citeva minute bune fantast, in nota proprie, dar incheie emotionant: "Nu ne uitati!".

Dupa o ora si jumatate de degringolada si platitudini, am plecat (mai ales ca amicul apucase sa-si ia premiul, intr-o maniera la fel de seaca ca si precedesorii sai). Gust amar. Nu ma asteptam la mare lucru, dar nici la insailarea pseudo-festivista la care asistasem. Desigur, traim intr-o lume in care falsul spectacol, incarcat de sclipiciul tuturor iluziilor, revarsat in fiecare minut pe zeci de canale televizuale, face legea. Nu cred insa ca anti-spectacolul plat, formal si stingaci de la decernarea premiilor anuale ale Academiei Romane demonstreaza altceva. In fond, nu stim sa ne bucuram, nu stim sa celebram, nu stim sa recunoastem valoarea. Ceva esential ne lipseste, iar lipsa acestui ceva ne face mai uriti – iar in momentele de luciditate, mai incrincenati.