Mantaua pictorului Baba…

Multi dintre literati, dar nu numai ei, stiu, desigur, formula, eclatanta, ca literatura rusa descinde din… Mantaua lui Gogol. Se considera, astfel, ca in aceasta proza celebra s-ar afla esenta unei intregi literaturi. Sigur, lucrurile se pot nuanta, dar formula a devenit in timp notorie si autoritara prin circulatie universala. Relatia cu arta Maestrului Corneliu Baba se impune atit prin anvergura acestuia, cit si prin forta de model a artei  sale, exercitata asupra unor generatii intregi de minuitori ai penelului. Mi-a venit in minte ideea cu mantaua, desi as fi preferat-o, la un moment dat, pe aceea de blazon. As fi fost mai in spiritul seniorial al Maestrului, mai aproape de felul inconfundabil in care se daruia cu artistocrata bonomie celor pe care-i considera prezumtivi fii spirituali. Este adevarat, totodata, ca, oricit de celebru ar fi fost Maestrul, nu toti dintre acestia i-au calcat neaparat pe urme. A fi fost studentul lui Corneliu Baba echivaleaza, aprioric, cu un certificat de valoare oferit de profesor in alb, fiecare fiind liber sa se implineasca sau sa rateze. Unii au reusit sa onoreze certificatul, altii l-au negociat la bursa interesului imediat. Tot astfel, subliniez si observatia ca din atelierul lui au iesit tot atitia pictori citi au intrat. Altfel spus, destui au ramas pe dinafara.
Important de remarcat imi apare si faptul ca babistii s-au aflat permanent in disputa artistica cu ciucurentistii, al doilea mare pictor roman al sfirsitul veacului din urma. Fiecare mentor a generat filiatii implinite sau doar epigoni. Primii au stiut sa-i continue, dar sa se desparta de ei, ceilalti sa ramina cantonati peste masura in modelul absolut al  mentorilor. Asa s-au despartit Zamfir Dumitrescu de Baba, Sabin Balasa de Ciucurencu. Spre folosul ambelor parti si, finalmente, al picturii romanesti. In arta, ca si in viata, gratitudinea e una, obedienta, alta. Postumitatea maestrilor a mai stins disputele pe probleme de doctrina estetica dintre cele doua trupe combatante si, sub presiunea provocarilor exterioare, liberalizarea s-a produs cu efecte benefice asupra spectacolului artelor frumoase.
Unele voci sustin ca, dupa anii petrecuti la Iasi, Corneliu Baba a plecat suparat pe orasul unde a ucenicit pe linga Tonitza si unde, el insusi dascal, a lasat o inconfundabila amprenta asupra unor discipoli. Motivele acestei suparari au felurite cauze si chiar termenul anterior, petrecut, trebuie privit cu circumspectie. Mai bine ar fi de spus nu petrecut, ci suferit, deoarece, dincolo de satisfactiile artistice si unele escapade boeme, mediul iesean i-a fost in anumite momente ostil. Practic, despartirea de Iasi a fost mai mult o evadare, determinata de constringeri politice, urmate de un temporar arest la Galata, si cite altele. Constatam cu mihnire ca amintirile iesene sint lapidare si intunecate. Din toata perioada de creatie la Iasi, artistul considera ca doar citeva opere il reprezinta: O Cina, aflata acum la Muzeul Brukenthal, un Autoportret din colectia Muzeului de Arta din Iasi si portretul lui Omer Popovici, din colectia familiei. Trebuie, desigur, respectata optiunea artistului, dar sa nu uitam atitea altele opere de maturitate realizate aici, miile de exceptionale desene, schitele unor viitoare compozitii celebre. In plus, la virsta de patruzeci si patru de ani citi avea maestrul la plecarea din Iasi, Corneliu Baba era conturat in linia mare a destinului sau de creator. Tot aici la Iasi s-a ivit ideea celebrei compozitii Odihna la cimp si multe dintre schitele premergatoare aflate in colectii iesene.
Corneliu Baba a fost, structural, un introvertit deschis spre tragic. Problema omului, a destinului l-a preocupat si raspunsurile au fost pe masura. Sufletul flagelat de intratabile dileme, de disperari, se regaseste in marile si zguduitoarele cicluri ale senectutii: Regii nebuni, Spaimele, Himerele, in devastatoarele Autoportrete ale anilor din urma. Pasionalitatea si eretismul spaniolilor l-au marcat, cum si virtuozitatile olandezilor i-au sporit insomniile. Intilnirile privilegiate cu El Greco sau Goya, cu Rembrandt arata nivelul la care se raporta si definitivele electiuni artistice. Fata nevazuta a sufletului sau poate fi perceputa numai in raport cu proteismul operei. Retrospectiva aniversarii centenarului organizata de muzeografii ieseni si nu numai, in loc sa ne edifice asupra misterului fiintei umane si a creatiei, sporeste enigma. Bucuria intilnirii cu capodopera insa nu poate fi decit implinita si profunda…