Misterul supravietuirii

Intr-o vara a anilor 70, cind nu eram altceva decit un pionier (de scoala primara), am plecat, foarte increzator in viata si in valorile ei, in vacanta cu parintii mei si cu o familie prietena. Faceam acest lucru anual si e oarecum surprinzator ca mi-a ramas acel august atit de puternic intiparit in memorie. Motivatia se leaga, probabil, de revelatia infantila prilejuita, la un moment dat, de respectiva experienta. Chiar in prima seara a sejurului nostru montan (la Bicaz), tatal meu si fostul lui coleg de facultate (capul celeilalte familii de drumeti) hotarira abrupt o iesire (exclusiv adult-masculina) la ceea ce ei numisera "o ora" de "contemplare" a barajului si retraire – narativa – a universului lor studentesc. Zis si facut. In mod straniu insa, "ora" de admiratie a entuziasmului comunist (infiltrat in peretii terifianti ai constructiei) se dilata monstruos, capatind, cel putin in mintea mea scolara – nededata inca la ritmurile biologiei postmoderne -, dimensiuni seculare. Mamele (si ele foste colege de facultate) isi vazusera, la rindul lor, de treaba, disparind, cu seninatate, in interiorul vegetatiei carpatice, iar eu fusesem nevoit sa accept compania unui baietel cepeleag si ochelarist (mai mic cu un an decit mine) cu care dezvaluiam, pe masura trecerii timpului, foarte rare si inconsistente afinitati. Retin ca lecturase (deja) Romanii supt Mihai Voevod Viteazul (de care eu – jenat! – nici macar nu auzisem) si incerca sa localizeze semne de batalii "razesesti" prin noroiul padurilor potociene.

Intr-un interval relativ scurt, am ajuns la disperare. Mi se parea ca parintii, in diabolica si mutuala conspiratie, ne abandonasera, decizind, poate, sa fuga din tara si sa inceapa o noua viata, sub noi identitati si cu noi progenituri. Privindu-l pe cepeleag, intelegeam perfect o astfel de optiune disperata, dar nu pricepeam in ruptul capului ce ii apucase pe ai mei. Imi facusera mereu impresia unor parinti grijulii. Si daca, totusi, in reprezentarile lor intime, nu eram – eu insumi – decit un intristator cepeleag (ochelari nu purtam, dar, asaltat de demonii nevrozei, devenisem nesigur si m-am pipait de vreo doua ori pe nas, ferit de privirile tovarasului de abandon)? Daca, in realitate, ma detestau pentru ca nu citisem Romanii supt Mihai Voevod Viteazul si concluzionasera, in mister desavirsit, ca, fata de un asemenea copil ignorant, orice soarta este mai buna, chiar si sinuciderea (in grup) prin planare impetuoasa de pe barajul Bicaz?… Aceasta ultima epifanie ma lovi ca un traznet! Dumnezeule, de aceea nu se intorceau parintii! Patisera ceva. Un accident, o crima, un jaf, o amnezie galopanta, un soc psihic, un lucru, neindoios, apocaliptic. Lacrimile imi umplura cu violenta ochii. Picioarele mi se muiasera, iar miinile imi erau reci ca gheata. M-am retras dupa un copac, profitind de faptul ca atentia companionului fusese complet absorbita de un fragment de fecala cabalina, pe care il banuia tutun (!) mestecat de un (fost) ostean moldovean. Neavind nici o alta speranta, am ridicat ochii umezi catre un crimpei de cer, decupat de virfurile brazilor milenari si am zis, in soapta, cu glas tremurat: "Te rog, Doamne, fa sa se intoarca parintii mei cu bine la mine! Daca ma ajuti, sint de acord sa mor eu, batut de golani, noaptea, intre blocuri" (nu trebuie sa surideti la modelul sacrificial pe care il ofeream – in anii 70, angoasa colectiva cea mai mare, legata de criminalitate, era chiar aceasta, sa fii batut de golani, noaptea, intre blocuri). Apoi, dupa un moment de ezitare, am adaugat: "Cind voi fi de optzeci si cinci sau nouazeci de ani".

Tilcul povestirii sta, as spune eu acum, la treizeci si ceva de ani de la eveniment, tocmai in bizara rugaciune de mai sus. Nu conotatia ei perversa, de "fentare" a lui Dumnezeu, ma uimeste teribil (e aici, pina la urma, un simptom general, al naturii noastre decazute; apropo, stiti bancul cu tiganul?; nu conteaza, pentru ca vi-l spun oricum: Un tigan trece un pod subred, peste o prapastie, la vreme de furtuna. Podul scirtiie din toate incheieturile. Tiganul, speriat, incepe sa se roage: "Doamne, ajuta-ma sa trec! Am sa aprind o luminare la altar!". Furtuna, mai grozava, podul, mai scirtiitor. Tiganul, ingrozit: "Te implor, Doamne! Am sa postesc si am sa merg mereu la biserica!". Podul piriie ingrozitor. Tiganul, verde la fata, cade in genunchi si striga: "Doamne, ajuta-ma, ca jumatate din averea mea o dau saracilor!". Se opreste furtuna, trece tiganul in partea cealalta, se sterge de sudoarea rece de pe frunte, isi face cruce si zice: "Multumescu-ti tie, Doamne, ca mare milostivire ai facut!… Acum, in privinta ultimei chestii, nadajduiesc ca n-ai luat-o chiar in serios…"; citi dintre noi nu am fost, macar o data, daca nu intotdeauna, in postura vajnicului rom?), ci dorinta furibunda a unui copil (care trecea, iata, si peste spaima de a fi ramas orfan) sa traiasca enorm (un detaliu al argumentatiei imi ramine in prezent, recunosc, destul de obscur: de ce ar fi omorit totusi golanii noaptea, intre blocuri, un mosneag in etate de un veac?). E bine de reamintit ca, la virstele mici, momentele maturitatii par ireal de indepartate, pina si treizeci de ani constituindu-se, simbolic, intr-o "stare" biologica de-a dreptul matusalemica. Se afla in noi, indiscutabil, informatia unei vitalitati debordante, pe care doar degenerarile extraordinare de instinct ori coruperile de gindire si de spirit o pot anihila si (re)converti suicidal. Nu vrem sa supravietuim, ci vrem sa supravietuim cu orice pret si in orice conditii (spune, de altfel, Preda/Petrini, legitim, ca merita sa traiesti si numai pentru a privi cerul). Gena vietii este, in ultima instanta, la fel de puternica si de irepresibila precum cea a mortii. Tensiunea ireconciliabila dintre ele asigura, pesemne, echilibrul fiintial al umanitatii.

Am vazut, acum citiva ani, o femeie de aproape saptezeci de ani nascind un copil, cu o incredere nesmintita in viata si in forta ei. Stiu de cazurile unor oameni, mai curind labili de-a lungul existentei, obsedati de iminenta mortii, care, ajunsi ultimativ la senectute respectabila (optzeci, chiar nouazeci de ani), au devenit optimisti si au declarat ca "vor sa-si traiasca viata". Cineva imi povestea despre o taranca centenara care isi petrecuse deceniile terminale in suferinte inimaginabile (paralizata si oarba, in pat). In rastimpuri, isi intreba fiul daca mai este cineva din satul si din generatia sa in viata. La raspunsul negativ al barbatului, batrina zimbea stirb, cu o satisfactie nedisimulata. Replica ferm: "Asa-i c-am fost cea mai tare?!". Se vede bine ca ne ancoram in viata cu voluptatea si agresivitatea virusului gripal in ADN-ul celular si, ulterior, sintem gata sa facem toate compromisurile necesare pentru a ne prelungi intervalul manifestational, fie si peste limitele naturalului. Este aici o instinctualitate infricosatoare, dar, simultan, si o maretie a efortului uman (in alte circumstante, mai degraba dezamagitor).

In seara montana de la Bicaz, bintuita de anxietatile catastrofei, m-am dovedit, desigur, ridicol in temerile mele. Parintii au revenit imediat, tatii coplesiti de sentimentul unei genialitati constructoare romanesti si mamele ravasite de grandoarea codrilor nemuritori. Eu mi-am tinut secreta spaima viscerala, alaturi de rugaciunea spontana catre Creator. Am citit insa, la intoarcerea acasa, cu multa seriozitate, Romanii supt Mihai Voevod Viteazul.