Nevroza balcanica

Psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, profesor, traducator al lui Freud si Jung, editor (director la editura TREI, specializata in psihanaliza si psihoterapie), autor al unor lucrari substantiale in domeniu (apropiat, in perioada de formare intelectuala, de Noica), se dovedeste si un inspirat analist al nevrozelor sociale. Ultima sa carte, Nevroza balcanica, un volum de eseuri, publicate initial in „Dilema" si „Dilemateca", se citeste cu deosebit interes si indeamna la reflectii si (auto)evaluari profitabile. Desigur, cartea nu se adreseaza romanului satisfacut de sine (fie el politician, administrator, intelectual-slujbas la stapani cu bani sau putere), ci putinilor indivizi care admit ca pot face greseli de (auto)diagnoza si sunt dispusi sa-si psihanalizeze conduita, apeland la textele unui supervizor avizat. Nu recomand cartea celor pe care Nicolae Turtureanu i-a „psihanalizat" acum cateva zile, in aceasta pagina, adunandu-i sub o palarie veche si mereu noua („oportunistii") si nici celor care se intrec sa caute justificari delatorilor cu patalama, stiu ei de ce.

Ce este „nevroza balcanica"? Sintagma a intrat in vocabularul cercetatorilor in stiintele sociale din Romania inca pe vremea Ceausescului, dintr-o intamplare. Un cercetator la unul din institutele Academiei, cunoscut de colegi ca informator al securitatii, care primea viza sa iasa cand voia, isi duce sotia la un specialist celebru din Germania, aceasta suferind de ceva greu de definit si de explicat, necum de diagnosticat: o stare generalizata de rau, o neputinta de articulare la context care-i afecta conduita sociala. Sentinta medicului: „nevroza balcanica", adica nimic organic, doar probleme sufletesti specifice zonei culturale, indeosebi celor din Europa de Est. Comentariul domnului Zamfirescu: am inteles atunci ca e vorba despre „influenta patogena a sistemului comunist, care nu-i cruta nici pe cei pe care-i privilegiaza. Treptat, mi-am dat seama ca aceasta influenta se grefeaza pe o istorie dificila, adancindu-i efectele". Cu alte cuvinte, o structura nevrotica, altfel non-patogena, adesea izvor de trairi creative si de opere artistice valoroase, se poate dezvolta si evolua patologic intr-un context psiho-social stresant, de interdictii, suspiciune, frica (de autoritate, de delatori), presiune, birocratie etc.

Pentru medici, nevroza e o afectiune a sistemului nervos, dar e mult timp de cand Freud (si el medic) o scoate de sub incidenta tratamentului medical si o plaseaza in perimetrul psihologiei, redenumind-o „psihonevroza". Cauzele ar fi deci psihice, nu somatice, ar fi doar o tulburare functionala, deregland usor mecanismul; uneori traire mai intensa, alteori simpla simulare. Si s-ar trata prin cuvant, prin psihoterapie sau, cum procedeaza unii romani, prin intalniri cu duhovnicul. S-ar deosebi net de psihoza, care e chiar boala, psihoticul construindu-si o realitate paralela, fara sa recunoasca insa ca s-a desprins de lumea reala. Nevroza se „vindeca" si inceputul e constientizarea faptului ca ai nevoie de ajutor pentru a intelege si depasi unele fobii (agorafobia, de exemplu), atacul de panica, obsesiile, insomnia, depresia, ipohondria. Disfunctia nevrotica e provocata de un conflict psihic inconstient care declanseaza uneori suferinta sufleteasca, regrete dureroase, frustrari. Iata, de pilda, invidia naste resentiment – fenomen nevrotic tipic. Daca privim lucrurile din acest unghi, am putea spune ca suntem o tara de nevrotici, rar romanul e satisfacut de starea sa actuala. Poate doar prostii care au ajuns prea sus!?

Specialistii disting, intre cauzele conflictului nevrotic, contradictia dintre dependenta si tendinta de autonomie, conflictul oedipian si altele, adica lupta intre forte antagoniste, cu care se confrunta orice individ in formare, incercand sa rezolve competitia interna natura-cultura. Nevroza balcanica are insa particularitati care o diferentiaza; prea multe dorinte, fantasme si alte produse psihice sunt refulate, prea multe interdictii si proiecte de viata au fost si sunt reprimate. Comunismul a accentuat restrictiile pulsionale, a intensificat paleta interdictiilor, iar acest tip de educatie controlata, prin manipulare, a accentuat potentialul isteroid al multora. Romanii, spune psihanalistul, au prelucrat defectuos conflictele narcisice (dintre valoarea proprie si valoarea celorlalti), situatie generata de deficite narcisice timpurii. Este vorba de tulburari care apar inca din copilarie privind sentimentul valorii proprii. Copiii, indemnati si incurajati si de parinti, stim bine asta, au tot timpul nevoie de confirmari, de „intreceri", de buline sau note care le marcheaza existenta, care dau nota aparte relatiilor din familie si chiar vietii sociale. Din aceasta obsesie a afirmarii valorii progeniturii, prin comparatie cu ceilalti, copilul „invata", de mic, de cum ajunge la gradinita, sa se angajeze in competitii, lupte, dispute; fiind adesea ajutat de parinti, prin mijloace uneori neortodoxe. Iar aceasta stare de continua lupta, umbrind sau chiar punand intre paranteze capacitatea trairii autentice a vietii, naste adesea depresii, ipohondrie, hipersensibilitate si, mai ales, rusine. Ultima  nu e o achizitie recenta, cum am putea crede, rusinea de a fi roman au trait-o, in feluri diferite, dar in esenta ei, Caragiale, Cioran si multi altii care au parasit frustrati Romania. Ce-i indeamna oare pe miile de tineri supradotati, din fiecare generatie, sa plece si sa nu se mai intoarca? Cine a vazut emisiunile Irinei Pacuraru, cu studentii nostri destepti din marile universitati ale lumii, intelege ce mesaj vreau sa transmit. Am prins, o data, urmarind aceasta emisiune, o intalnire de grup cu tineri care studiaza in diferite ramuri de varf ale economiei. Acestia nu-si gasesc loc la intoarcere, daca ar avea intentia. Si ganditi-va cine sunt cei care dirijeaza, la noi, economia, afacerile, diferitele sectoare ale vietii social-economice.

Care ar putea fi cauzele nevrozei balcanice? Are aceasta un specific? Cum se manifesta, aici, la noi? Nu avem cercetari, din pacate, cu privire la fenomenul child rearing (cresterea copilului), scrie dl. Zamfirescu, de aceea nu putem ramane decat la nivelul opiniei speculative. Daca nu stim exact ce conditie sau accident anume a determinat fondul nostru biologic si – in consecinta – cel psihologic, nu putem specula, cum a facut-o Cioran, in Schimbarea la fata a Romaniei, dupa care istoria nu a influentat psihicul colectiv al poporului roman. „Deficientele actuale ale poporului roman nu sunt produsul „istoriei" sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficiente psihologice structurale". Trebuie sa existe o „inadecvare", credea Cioran, in 1930, dar n-o numeste. Iar mai tarziu Cioran si-a abandonat teza si lucrarea juvenila. Ramane insa intrebarea: a existat, persista un „traumatism al nasterii"? Infrangerea dacilor, subjugarile ulterioare, echivalent al unor noi traumatisme, a intarziat cresterea, a deviat-o? O „amaraciune" a traumei initiale, o „transmitere transgenerationala" ne-a insotit atat de profund, a marcat istoria noastra atat de mult incat am purtat, purtam o povara care a deformat „ecuatia psihologica si psihopatologica a romanilor"?

Intrebarea mea, mai mult retorica: ne vom putea oare scutura, candva, de aceasta mostenire care ne-a extirpat virilitatea, apetitul pentru constructie temeinica, puterea intemeierii? Daca ne uitam la cei care se realizeaza imediat ce parasesc dulcele pamant al patriei, am putea zice ca avem fond solid, dar nu avem teren de crestere. Daca ne uitam la elitele noastre din tara, mai ales politice, vedem ca bicisnicia a gasit aici un mediu prielnic de dezvoltare. Intrebari, dileme. Il vom insoti pe psihanalist pe parcursul a inca unei tablete.