Nichita & Nichita

Ce simte Nichita Danilov cind il reciteste pe Nichita Stanescu? Aceasta este intrebarea pe care mi-a pus-o, pentru o ancheta destinata Paradigmelor, regretatul critic literar Marin Mincu.

De ce imi puneti aceasta intrebare? l-am chestionat la rindul meu.

Cum de ce? s-a mirat criticul. Dumneavoastra va numiti Nichita si vreau sa stiu cum se simte un Nichita in pielea altui Nichita.

Ati pus intrebarea incorect, i-am spus.

In ce sens?

In sensul ca: desi ma numesc Nichita, n-am cum sa traiesc in pielea altui Nichita decit a celui care sint.

Corect, a spus criticul. Si totusi v-as ruga sa-mi raspundeti la intrebarea initiala…

Bine, i-am zis. Ce sa simt?! Nu simt nimic.

Sentimentele mele vizavi de opera lui Nichita Stanescu sint amestecate.

Nu am fost si nici nu sint un adulator al autorului celor 11 Elegii. Nici un detractor, cum sint atitia altii. Formindu-ma intr-o alta atmosfera, diferita de cea din Bucurestii anilor ‘80, modelul sau poetic (dar si existential) mi-a ramas strain. Totusi, n-as putea spune ca prezenta si chiar absenta sa (atit de mediatizata) nu au avut nici un fel de ecou asupra modului meu de a percepe poezia.

Dimpotriva.

L-am intilnit de citeva ori. Prima data in Iasi, in 1978, intr-o zi frumoasa de toamna, la Libraria "Junimea", unde poetul isi lansa Operele imperfecte. Mi-au ramas intiparite in memorie cuvintele ultraelogioase ale lui Horia Zilieru, care l-a prezentat ca pe un zeu, coborit printre oameni. "Sa tineti minte, prieteni. Uitati-va bine la acest om. E un geniu. Fiti fericiti ca ati avut ocazia sa-l intilniti! Sa fiti contemporani cu el!" Cuvinte si expresii devenite standard. Care, desi erau conjuncturale, faceau o impresie deosebita asupra auditoriului. Infatisarea profetica si vocea oraculara a poetului Horia Zilieru contribuiau la crearea unei atmosfere de mister medieval. Multi s-au grabit sa-i smulga autorului Operelor imperfecte autografe. Altii au dat sa-i sarute miinile. Nichita Stanescu nu parea sa fie prea afectat de laudele pe care i le aduceau confratii. Era obisnuit cu ele. Le primea „degustindu-le" cu eleganta cu care Nero ar fi gustat din ofrandele oferite pe tava de Petronius. Sau viceversa. In mijlocul multimii, Nichita Stanescu se simtea in elementul sau. Gesturile ii erau cit se poate de naturale. Largi, aristocratice. Cuvintele pe care le rostea aveau, insa, o intorsatura aparte. El se juca cu ele, asemenea unui copil mare, umflindu-le ca pe niste baloane colorate, ce  pluteau in aer schimbindu-si mereu culoarea si „penajul".

Intr-un cuvint, poetul stia sa se joace cu metaforele, rasucindu-le in fel si chip. Facea volute neasteptate, cucerind auditoriul. Am fost oare fericit ca l-am intilnit?

Usor iritat, dar si fericit. Subconstientul meu visa sa aiba parte de o glorie deopotriva de mare. Macar postuma, daca nu antuma.

A doua oara l-am intilnit la Bucuresti, la Uniunea Scriitorilor, in Sala Oglinzilor. La cea de-a 75-a aniversare a lui Beniuc.

Steaua poetului incepea sa apuna. Nichita Stanescu parea un om obosit. Facuse mai multe compromisuri, atit literare, cit si politice. Era tirit la televiziune, participa la recitaluri in fabrici si uzine, alaturi de politruci. Scria versuri pe banda rulanta. Saptaminal apareau cearsafuri intregi din poeziile sale. Unele scrise de mina sa, altele dictate. Se produsese o suprasaturatie. In aer plutea ceva tulbure. Probabil ca Nichita Stanescu simtea foarte bine acest lucru, de aceea si incerca sa ramina in centrul atentiei publicului. Inconjurat de o liota de admiratori care-i cintau in struna si suprasolicitat din toate partile, inclusiv de partid, poetul isi pierduse incetul cu incetul autocontrolul. Cenzura interioara nu mai functiona. Era atit de increzator in steaua lui, incit se lasa purtat in voia curentului. Probabil ca-i era indiferent daca se compromite sau nu. Storcea tot ce se mai putea stoarce din clipa prezenta. La circiuma, ceata admiratorilor se mai rarise. In preajma lui au ramas putini oameni. Tinerii incepeau sa-l ocoleasca. Dar norocul nu-l parasise inca. O parte din gloria-i din tinerete il insotea pretutindeni. Avea aerul unui zeu cu toga zdrentuita si carnea atirnind de oboseala.

La aniversarea lui Beniuc a vorbit mai intii presedintele Uniunii, apoi au luat cuvintul si alti scriitori. Printre care Adrian Paunescu si Nichita Stanescu. Autorul Marului de linga drum era prezentat ca un mare poet, un model demn de urmat. Au fost pomenite mai multe nume, printre care Goga, Arghezi, Blaga. Or, a rosti numele lui Blaga alaturi de cel al lui Beniuc era o blasfemie. Nichita Stanescu l-a prezentat ca pe un geniu. Nu s-a sfiit sa rosteasca acest cuvint in preajma lui Beniuc. Era prea mult. Laudele fusesera prea desantate. Nimeni nu se astepta ca tocmai Nichita Stanescu sa-i aduca osanale atit de desantate unui poet caruia ii era superior. Beniuc parea profund impresionat. Era o mina de om. Nu avea mai mult de 1,50 m. Parea un pitic ratacit printre uriasi. Un pitic bine proportionat. Un om in miniatura. Cu mustacioara alba si buza tremurinda. Se uita la Nichita Stanescu si lacrima. Poetul necuvintelor, in semn de admiratie, a dat sa-i sarute mina. Dar in cele din urma a renuntat, marginindu-se sa-l stringa in brate.

Eram cit se poate de indignat. Nu intelegeam rostul acestor clovnerii. De ce cobora Nichita de pe piedestal? Putea sa se margineasca la niste cuvinte conventionale.

Dezamagit de toata aceasta scena, mai ales de prestatia lui Nichita Stanescu, pe care il admiram in sinea mea, am coborit in restaurant. Acolo am dat peste seful meu de atunci, poetul Corneliu Sturzu. Nu peste mult timp a venit si Nichita Stanescu. S-a asezat la masa noastra.

Corneliu Sturzu si Nichita Stanescu se cunosteau de multa vreme. Apartineau aceleiasi generatii. E posibil sa fi avut o intilnire. Sau pur si simplu, din amabilitate sau poate ca sa scape de intrebari prea directe privind aniversarea lui Beniuc, Nichita a preferat sa se aseze la masa unor provinciali. E drept ca unul dintre provinciali era redactorul sef al revistei „Convorbiri literare".

Corneliu Sturzu a comandat un rind de votca, apoi i-a cerut lui Nichita un grupaj de poezii pentru revista pe care o conducea. „Afacerea" a fost transata in citeva minute. Comandind un alt rind de votci, poetul a intrat in „transa" si a dictat cinci poezii pe atunci tinerei insotitoare a lui Sturzu, Mihaela Gafencu. In scurt timp, poeziile lui Nichita Stanescu au aparut in paginile revistei „Convorbiri…"

Mi s-a intiparit in minte pentru totdeauna acea „memorabila" intilnire.

Autorul Maretiei frigului era imbracat intr-un tricou marinaresc si, in ciuda veseliei afisate si a locvacitatii sale, nu parea sa se simta tocmai in apele sale. L-am intrebat daca nu se simte jenat in urma discursului pe care l-a tinut la aniversarea lui Beniuc. Si poetul a raspuns ca a nimerit acolo intimplator. Se certase tocmai cu Dora si, din cauza depresiei, simtea nevoia sa fie inconjurat de public. Corneliu Sturzu mi-a atras cu discretie atentia sa tac, soptindu-mi la ureche, in timp ce Nichita Stanescu intrase in vorba cu Tudor Gheorghe, asezat la masa vecina, ca poetul are probleme cu sanatatea si nu e bine sa-l supar.

Discutia de la masa s-a intins pina seara tirziu. Cei doi poeti s-au intrecut in amabilitati. Fiecare il facea pe celalalt genial. La un moment dat, privindu-i din profil, am tresarit. Asemanarea dintre unul si celalalt era izbitoare. Privindu-i de la distanta, ii puteai confunda. Ceea ce nu facuse natura indreptase bautura. Abuzul de alcool ii uniformizase. Pareau doua chipuri inscrise pe o antica medalie, acoperita de valuri de cocleala si fum. Fara sa-mi dau seama, am inceput sa recit in gind celebrul Cintec in doi, publicat in volumul Necuvintele: „Noi nu vrem sa fim geniali,/ noi vrem sa fim trimbulinzi,/ asemenea generalilor mari,/ schimbind lumina ce-o aprinzi/…/ asemenea generalilor mari/ lungi, inalti, decolorati, portocalii,/ greoi, ososi suferinzi,/ noi nu vrem sa fim geniali,/ noi vrem sa fim tribulinzi."