O calatorie cu trenul de la Iasi la Savirsin in 2008

Am scris anul trecut, cam pe vreme asta, despre tabara de creatie de la Savirsin, organizata de revista Astra, de filiala din Arad a Uniunii Scriitorilor si, evident, de primaria din localitate. Am sa revin curind cu un reportaj, pentru care deocamdata nu ma simt in forma. Asa ca ce e mai simplu decit sa va povestesc despre drumul pina acolo, care a fost o adevarata aventura? Prilejuita, fireste, de "trenul foamei", acceleratul Iasi-Timisoara. Ei bine, pe linga o astfel de initiere, peripetiile povestite de Ion Ghica intr-o scrisoare catre Alecsandri, al carei titlu l-am adaptat aici, nu sint decit pitoresti si simpatice inconveniente, mai ales ca bravul boier moldovean stia macar la ce sa se astepte.

Victimele acestei calatorii au fost poetul Constantin Acosmei si subsemnatul. Precizez ca, din 1996, cind am devenit student la Litere si pina in acest an, cind am reusit sa-mi cumpar masina, am fost un consecvent navetist pe ruta Iasi-Constanta si viceversa, asa ca nimic nu ma mai poate impresiona in privinta nesimtirii din ce in ce mai scumpe a serviciilor oferite de CFR. E foarte simplu: daca nu ai umor si daca nu posezi simtul ridicolului, nu e recomandabil sa alegi sa te deplasezi cu trenul. E preferabil sa faci autostopul sau sa te abtii si sa ramii acasa. Sau sa-ti cumperi bicicleta.

Nu mai amintesc de starea jalnica a vagoanelor, care dateaza, probabil, de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Insalubre, cu ferestre care nu se inchid, cu toalete nefrecventabile nici in caz de extrema urgenta, cu chedere care par facute anume ca sa permita ploii sa te racoreasca, ele sint cum nu se poate mai nepotrivite pentru o persoana delicata. Noroc ca nici eu, nici Costica Acosmei nu sintem chiar ceea ce s-ar putea numi niste persoane delicate. De la bun inceput ne-am soptit in barba ca soarta ne-a suris, cind am observat ca, desi majoritatea compartimentelor erau goale, doar al nostru era ticsit. Vecinii nostri de voiaj erau 3 chinezi (trei erau la suprafata, nu le-am verificat si valizele, dar ne-am amintit un poem de-al prietenului nostru Ovidiu Nimigean: "Inchid usa,/ deschid valiza,/ montez chinezul"). Oameni linistiti, care, sarmanii, nu-si mai puteau cenzura grimasele de mirare cind in Suceava vagonul a fost invadat de indivizi beti turta, care plecau la munca in Italia. Se simteau masculii alpha ai trenului, se luau de toata lumea si in special de chinezii nostri linistiti: "Ciao, parli italiano? No? Perche?". Chiar asa, oare cum se facea ca dobitocii cu pricina avusesera nesansa sa dea peste niste chinezi care nu stiau limba italiana? Cine a mai vazut asa ceva? Inutil sa mai spun ca tembelismul lor, incurajat de alcoolul consumat, a stricat calatoria, si asa periclitata de conditiile date, a tuturor. Ceea ce nu inseamna ca nasul (sau, ma rog, controlorul) a luat masuri. Sincer, nu m-ar fi mirat ca, observind ca sint stapini pe situatie, cei in cauza sa fi incercat sa deturneze trenul, ca sa-i duca, eventual, pina la destinatie, in Italia. I-ar fi dus mintea, nu ma indoiesc… Altfel, pareau persoane de incredere, de tipul celor cultivati cu manele, care au trecut de la mulsul vacilor la incaltari Nike, camasi roz, mov sau galben aprins si gel cu kilogramul, aplicat peste freza proaspat vopsita roscat.

In fine, cantitatile de bere consumate i-au rapus, in cele din urma, pe bravii moldoveni. S-au mai linistit si chinezii, ba chiar au indraznit sa inchida ochii, doar-doar or adormi. La un moment dat, cind totul parea sa se potoleasca, se aude o bubuitura strasnica. Hopa!, imi spun, s-au trezit vitejii nostri dati cu briantina si deturneaza, in cele din urma, trenul. Da’ de unde… Nu era decit un biet bidon cu tulburel, al unui coleg de compartiment, care se gasise sa explodeze taman in toiul noptii. Si iata-ne inotind si in vin. Rosu, trebuie sa adaug. Il vad pe poetul Costica Acosmei stind calm linga fereastra si suflecindu-si cracii pantalonilor, doar-doar o scapa cu ei nepatati. Ce sa facem? Ne-am refugiat pe culoar, dar aici a trebuit sa facem fata curentului. In fine, pe la 2-3 dimineata, am gasit un loc mai linistit, in primul compartiment de linga toaleta. Izurile specifice ni se pareau, credeti-ma, dulci miresme (de levantica). Nu am apucat sa ne dezmortim madularele impachetate pina atunci, ca s-au oferit sa ne fie vecini doi tigani cum nu se poate mai simpatici: el, cu mustata pe oala, cu camasa inflorata si sacou cam ponosit, ea, imbracata cu fusta sobra si bluza de trening. Curati si de bun simt. Au mincat, s-au descaltat si au incercat sa nu deranjeze. La un moment dat, pe la 3 si jumatate, deschide usa compartimentului o piranda cu fuste colorate, care incerca sa ne vinda un chilipir: un ditamai ghiulul. "Ia-l frumosule, ca-l dau ieftin. O suta de mii, frumosule". Eu unul nu am reactionat, am facut pe mortul in papusoi. Dupa ce respectiva a renuntat, au ramas cei doi cumva mirati. S-au uitat unul la altul si au izbucnit in ris. Dupa care el a comentat, cum nu se poate mai vesel: "Haoleu, pai daca aveam o sutha da mii, nu fugeam in Hamerica?".

Ce sa va mai spun? Cu intirzierea de rigoare, am ajuns, pe la 5 dimineata, la Savirsin. Am coborit in gara pustie si intunecata, ne-am indreptat tacuti catre hotel. Pe drum, prin ceata deasa, in frigul diminetii, poetul Costica Acosmei a spart tacerea in care se afla de regula cufundat si a intrebat morometian: "Nicolae, unde mergem noi, domnule?".

Dar a meritat. Am sa va povestesc eu data viitoare…