O lupta identitara

Identitatea, care ne defineste si ne situeaza intre ceilalti, se construieste inca din copilarie, prin articulari la contextul social (oameni, locuri, obiceiuri, situatii). O intimplare decisiva se poate transforma in amanunt biografic semnificativ si ne poate urmari intreaga viata. Un succes, in copilarie, face sa se instaleze stima de sine, iar un esec ne intuneca traseul vietii pe mult timp, uneori pentru totdeauna. Pastram, in memoria afectiva, imagini care ne-au coplesit cindva, le purtam cu noi si le actualizam atunci cind nici nu ne asteptam. Adesea nu rationalizam faptele, ele ne cuprind si ne domina afectiv.

In ajun de Craciun imi amintesc, totdeauna, un fragment trist din copilarie, o secventa care mi-a colorat in amar inceputul vietii mele sociale. Se spune ca numai in copilarie, atunci cind nu avem trecut care sa ne apese, cind amintirile sint sarace si difuze, traim plenar evenimentele, traim in prezent. Mai tirziu, dupa ce traversam perioade dificile si incercam experiente dureroase, orice intimplare e traita intr-un dublu registru: cel al implicarii, al participarii aici si acum si cel al reflexiei si evaluarii, al metanalizei. Nu ne putem, cu alte cuvinte, detasa de nevoia de a examina, concomitent cu faptele, ecoul acestora. Aceasta aptitudine social-cognitiva apare, de obicei, mai tirziu, spre adolescenta. Dar experientele sociale traumatizante accelereaza aparitia fenomenului, chiar in copilarie.

Era pe la inceputul anilor cincizeci, atunci cind lupta de clasa desfigurase societatea romaneasca si luase forme adesea absurde, alienante, uneori dementiale; invidiile si razbunarile abjecte, imbracate in haina ideologica, nu erau un fenomen rar. imi petrecusem copilaria intr-un sat de cel mult o suta de case, pe Valea Jijiei, in locuinta scolii unde parintii erau invatatori. Scoala functiona intr-un fost conac boieresc, cu incaperi multe si inalte, neobisnuite in lumea satului, iar locuinta directorului cuprindea un sir de trei camere luminoase. Nu mai vorbesc de parcul care inconjura scoala si unde ne petreceam aproape tot timpul, impreuna cu prietenii din vecini si alti copii din sat. Era o pozitie invidiata de unii colegi ai parintilor mei, mai ales de un cuplu care era din acelasi sat, dar avea posturi in satul apropiat. Amindoi firi pizmase, fara copii, negri in cerul gurii, desigur atasati noului regim. Mai intii s-a creat al treilea post pentru doamna, apoi s-a decis ca parintii mei, cu patru copii, sa fie mutati "disciplinar" intr-un alt sat, pentru a face loc cuplului de incredere. Motivul: familia noastra avea radacini adinci in sat, parintii mamei erau chiaburi, alte rude la fel; prin pozitia lor de indrumatori ai satului acesti invatatori puteau periclita implementarea noului curs. Nu-mi amintesc care au fost motivele oficiale, dar toata lumea a inteles ca trebuia sa fim dislocati. Si asa am ajuns, putin inainte de inceperea noului an scolar, intr-un catun periferic, pe o costisa golasa, intr-o scoala improvizata in fostele atenanse ale unui alt conac. Fara curte, fara pomi, doar un salcim stingher. "Scoala" si locuinta insemnau trei camere care dadeau pe un cerdac: cea mai mare era sala de clasa, a doua – cancelaria si a treia locuinta invatatorilor si a celor patru copii. Saracia, datorata si licentierii mamei, fiica de chiabur, s-a instapinit ca o stare de desperare asupra intregii familii. Pierderea oricarei sperante ne apasa si pe noi, copiii, ca un zid negru. Traiam cu totii aceasta situatie de deznadejde, iar despartirea brusca de raiul de la Mindresti a fost, pentru noi, pierderea copilariei. De cite ori aveam timp dadeam fuga la mos Costica, unchiul cel mai apropiat din sat – bunicul murise, bunica parasise intreaga gospodarie -, incercind sa respiram citeva ore aerul ce ne-a alimentat virsta de aur. Atunci nu stiam exact ce traiam, acum stiu: traiam, amestecate, mai multe sentimente de frustratie – cel al despartirii de identitatea incipienta, al pierderii inocentei, al respingerii din corpul social care, pina atunci, ne ocrotea si ne dadea incredere.

Si, deodata, s-a ivit o ocazie de refacere a tesaturii sociale destramate. Veneau sarbatorile, cu obiceiurile pe care copiii, dar si preadolescentii, le asteptau tot anul: mersul cu steaua, posibilitatea de a organiza o "banda" de caiuti. Bineinteles, in satul pierdut, nu in cel nou. Prilej sa ne simtim ai locului, poate acceptati.

Cu steaua n-a fost o problema, exista o stea la un var, am ornat-o cu hirtie creponata, un clopotel plasat in interior ne completa colinzile pe care le stiam de mult, ca toti copiii din sat. Eram primiti cu bucurie, "baietii lui dom’ derector", oamenii ne chestionau despre noul nostru loc de vietuire, eram aproape fericiti. Am respectat un consemn al parintilor, sa mergem numai la gospodariile pe care ni le indicasera, putine, acum stiu ca erau doar cei de incredere, care nu se „vopsisera". Dar am vrut sa continuam si de Anul Nou, sa organizam o "banda", impreuna cu copiii vecinilor nostri, vechi prieteni. Desigur, caiutii erau piesele de baza, ii jucau fratele meu, Ciprian, si colegul sau, Ion. Dar trebuia si o "piesa", iar din acel an cea cu Irod nu mai era permisa. Trebuia ceva actualizat, ziarele recomandau o scena in care era condamnat "calaul Tito", numit inca si Ti-topor. Piesa trebuia prezentata la militie, in avanpremiera, pentru obtinerea autorizatiei de functionare. Am facut repetitii, in codul locului i se zicea "scoala", am gasit si muzica, un mos care zicea din fluier. N-am mai respectat consemnul selectiei, am luat casele la rind. Cit a fost inca zi, totul a decurs bine. Unii ne erau rude, ne chemau in casa, ne ospatau, "muzica" s-a cam imbatat, mosul mergea din ce in ce mai greu. Dar ne-a consiliat sa renuntam la "piesa", lasa-i bolii cu prostia lor. Cind s-a lasat noapte a fost altfel: dupa ce ajungea muzica sub geam si incepea jocul caiutilor, eu porneam uratura, era o oratie veche, frumoasa, lunga, din care nu lipsea badita Traian. Atunci cei mai multi deveneau interesati, ieseau cu o lumina afara sa ne vada. Daca ne recunosteau, aveau o tresarire – compasiune, bucurie, incurajare? – si ne pofteau in casa. Ce mai face Domn’ Derector, Doamna? Nu-mi mai amintesc cit am rezistat; la un moment dat am renuntat, am pierdut si muzica, fluierul se matolise de tot. Parintii ne asteptau la mos Costica, bucuria cu care le-am relatat cum am fost primiti de cei mai multi i-a refacut moral si pe ei. A doua zi ne-am intors pe jos, printre Holmuri, insiruiti, cocori dezradacinati, la noua casa. Fericiti. Cu totii, inclusiv cei mai mici.

Ani de zile am rememorat acele sarbatori de la inceputul deceniului cinci. Semnificatia am desprins-o mai tirziu: la sfirsit de copilarie si inceput de adolescenta aveam nevoie de acceptare, de includere, de recunoastere. De suport. Si le-am primit. Atunci nu stiam ca atitudinile fostilor consateni contineau portii insemnate de compasiune, amestecate cu regret pentru pierderile lor, pentru lumea aceea care incepuse sa se clatine. Era ultima zvicnire a unui mod de viata si a vechiului sistem de rinduieli din lumea satului.