Partidele-televiziuni

Romanii se uita mult la televizor. Chiar foarte mult. Potrivit diverselor estimari date anual publicitatii, peste 80% dintre concetateni isi petrec timpul liber in fata micului ecran. Pe regiuni istorice, dragostea cea mai apriga pentru televizor o au transilvanenii si banatenii, urmati de munteni si de dobrogeni, moldovenii fiind codasi („doar" 76,5%). Mai bine de jumatate (57%) dintre respondentii unui sondaj comandat anul trecut de CNA au afirmat ca dorinta de informare, de a afla, adica, ce se mai intampla in lume, este motivul principal de a se uita la televizor. Exista insa destui telespectatori (9%) care au declarat ca pur si simplu nu stiu de ce stau cu ochii lipiti de micul ecran. Orisicum, cei ce ce se uita la televizor fara a sti de ce se uita sunt mai multi decat cei ce au afirmat ca folosesc telecomanda pentru relaxare ori pentru divertisment. Intr-adevar, e din ce in ce mai angoasant sa te uiti la programele televiziunilor romanesti.

Timpul petrecut in fata ecranului creste cu varsta. In conditiile in care peste 75% din respondentii cu varsta peste 36 de ani au declarat ca se uita zilnic la televizor, e de interes sa notam ca aproape 40% dintre cei chestionati au afirmat ca se uita la talk-show-uri macar de cateva ori pe saptamana.

Conform datelor difuzate recent de Biroul Electoral Central prezenta la vot a fost de 41,72%. Ar fi, oare, hazardat sa presupunem ca telespectatorii profesionisti, adica persoanele care petrec aproape zilnic cel putin o ora-doua in compania eroilor din talk-show-uri (vedete, politicieni, analisti, specialisti, moderatori, editorialisti, cugetatori, oameni de bine si de rau, wannabes), formeaza nucleul dur al alegatorilor? Ar fi, oare, foarte gresit sa speculam ca intre politicieni si televiziuni s-a incheiat, in timp, un odios pact nescris, in urma caruia ambele forte (politicul si televizualul) au numai de castigat?

Ipoteza: Dulaul de paza al democratiei (jurnalistul-vedeta) si lupul in blana de oaie (actorul politic) au hotarat, aidoma anarhistilor batausi din filmul „Fight Club", ca ei sunt rotitele critice ale sistemului. Ei fac si desfac itele realitatii. Ei gestioneaza informatia. Ei evalueaza, problematizeaza si, chipurile, decid ce e bine si ce e rau. Ei sunt profetii intunecati si violenti ai zilelor din urma, pentru care biblicul avertisment „mane, techel, fares" („numarat, cantarit, impartit", Daniel, 5, 25) nu e decat emblema unei epoci de armonie, progres si bunastare, asa cum nu s-a mai vazut de la parameci incoace. Ce mai, e un pact nemaipomenit, de tipul „win-win"!

Pe baza cotelor de audienta, eminentele cenusii ale emisiunilor de televiziune fac purcoaie de bani. Si nu numai. In acelasi timp, actorii politici isi fac imagine, acumuleaza treptat credit electoral, si, pentru ca e supraoferta, isi compromit ori isi desfiinteaza adversarii. In prezent, ei nu mai fac scor electoral, ci rating electoral. Ce poate fi mai bun decat un astfel de rau sistematic, institutionalizat, frumos impachetat si livrat cu promptitudine la „ore de maxima audienta" in creierii telespectatorimii?

Argumentele: 1. Vedetele televizualului romanesc se pot preschimba cu usurinta in demnitari care slujesc „interesul national", dupa cum in bolidul fiecarui om de stat se afla kitul elementar de om de televiziune.

In timp, televiziunile ne-au furnizat o garnitura deloc neglijabila de oameni politici. Exemplele care imi vin, pe moment, in minte sunt ex-antenista Gabriela Vranceanu Firea, otevistii Tudor Barbu, Florin Condurateanu si Dan Diaconescu, protevista Teo Trandafir si fostul comentator sportiv Cristian Topescu, dar lista ramane deschisa. Unii dintre ei, oameni cu mult bun-simt, precum Teo Trandafir si Cristian Topescu, au inteles despre ce e vorba si si-au vazut de ale lor. Altii, deloc presati de dileme morale ori de asteptarile marelui public, sunt pe cale de a zgudui tribuna Parlamentului si spatiul public cu interventiile lor fulminante.

De pe alta parte, lista politicienilor care detin capital televizual, atat capital material (in calitate de fondatori, proprietari, actionari, contribuabili discreti, suporteri, fani etc.) cat si capital de imagine (ca invitati cvasi-permanenti, experti, colaboratori, ajutoare de bagatori in seama) este atat de lunga incat nu stiu, zau, daca incape intr-o Carte Gri a Solidaritatii intre Politic si Televizual.

2. Intr-un colt de lume in care doctrinele politice sunt gogorite, iar nevoile evidente si reale ale electoratului nu se aseamana nicicum cu poftele, dorintele si interesele actorilor mediatici, politicienii inteleg sa dirijeze campania electorala din cartierul general al studiourilor de televiziune, secondati fiind de jurnalistii-fanion. E cea mai eficienta modalitate de gonfla o imagine, de a colporta un surogat de realitate, in conditiile in care pe lungimea de unda a starii de fapt circula date deloc convenabile programelor personale de prosperitate: saracie, ignoranta, lipsa de educatie, conditii precare de existenta, agresivitate endemica, lipsa de speranta pe termen mediu si lung. Asa ca, decat o realitate dureroasa, mai bine un vis frumos. Zi-le, Mircea, zi-le, Dane, zi-le, Robert! Aveti legatura!

3. Romania este, probabil, singura tara din Uniunea Europeana in care un partid (PP-DD) fabricat, in direct, in reflectoarele unui studio de televiziune (Otv) ajunge, in mai putin timp decat ii este necesar unui primar sa asfalteze o localitate, sa ocupe un loc fruntas in preferintele electoratului alcatuit din alegatori-telespectatori. Nu incape vorba, nici ceilalti jucatori nu au stat degeaba. Daca ar exista onestitate, antenistii ar trebui sa se numeasca uselisti, otevistii, pepededisti, iar beunutevistii, aredisti (sau, daca vreti, pedelisti). Iar respectivele partide-televiziuni ar trebui puse in legatura directa cu studioul independent de programe de relaxare si divertisment de la Palatul Cotroceni. Astfel, s-ar observa mai bine ca, dupa ce tara a fost carmuita de regi, de comunisti, de criptocomunisti si de aventurieri lacomi, a venit, in fine, vremea guvernarii-live. In „direct", se stie, ratingul e mai mare decit in „reluare".

Concluzie: Micii, delicatei si exoticei democratii romanesti i se potriveste ca o manusa sloganul „Ati mintit poporul cu televizorul!". Si nu cu „ati", ci cu prezentul continuu, luand in considerare si posibilitatile de rafinare pe care viitorul le tine, momentan, intre faldurile sale.