Poveste de vara

In vara lui 1994, eram proaspat revenit pe meleagurile natale dupa un lung stagiu american. Conducerea Universitatii iesene – unde lucram, la vremea respectiva, ca preparator – m-a asteptat cu bratele deschise, declarindu-si impacienta reinnodarii vechii si fructuoasei noastre colaborari. Asadar, nici nu am pus bine piciorul in noroiul tatarasean, ca regretatul profesor Grigore Veres – pe atunci prorector cu Relatii Internationale – m-a si sunat, facindu-mi o propunere imposibil de refuzat: "Codrine", a spus venerabilul anglist, in inimitabilul sau timbru scazut, usor intonat, de conferentiar oxfordian, "m-am gindit sa te trimit intr-o mica vacanta impreuna cu sapte studenti americani din Nebraska. Vor invata un semestru la noi si as vrea sa-i plimbam putin. Tu, fiind abia descins din mediul yankeu, esti, ca sa zic asa, ghidul ideal. O saptamina la Bicaz. Hm, ce crezi? Ai vrea?". "Se poate, domn’ profesor", am replicat imediat in stilul vag isteric al invataceilor romani, care-si arata disponibilitatea neconditionata pentru orice, in momentele de confruntare cu autoritatea universitara, "cu cea mai mare placere."

Zis si facut. In citeva zile, un grup destul de straniu descindea prin padurile Bicazului. Alaturi de mine, devenit ad-hoc un fel de lider melvillian (urmat cu incredere oarba de o echipa similara sclavilor din Benito Cereno, aflati sub aripa conducatorului lor charismatic Babo), stateau in permanenta, cumva speriati, doi baieti (unul teribil de inalt, cu plete de rocker, celalalt mai curind scund, cu ochelari rotunzi, gen Mircea Eliade tinar) si cinci fete (toate plinute, grasute chiar, imbracate in pantaloni scurti, bocanci de vara si protejate de ochelari de soare à la Keanu Reeves in Matrix). Ne-am cazat in baracile (de lemn) ale Universitatii, din statiunea de cercetari biologice Potoci, si am inceput una dintre aventurile cele mai exotice ale vietilor noastre (ale tuturor, fara deosebire de nationalitate), asupra careia voi reveni, poate, odata, cind voi simti ca am mai mult umor decit astazi. Asa, ca un preview, va pot spune ca am fost, in sapte zile, intepati, pe rind, de o sumedenie de viespi si albine (traind cu spaima socului anafilactic), am inotat in lacuri de adincimi colosale, am prins pastravi, am mincat mici stricati la o cabana din creierii muntilor, ne-am ratacit prin padure, am facut un foc de tabara imens (ajungind pe punctul de a declansa un incendiu forestier) si am pregatit gratare, la "iarba verde", cit sa ne ajunga pentru doua existente.

De fapt, pe acest "palier", al "gratarelor", mai degraba banal, se plaseaza adevarata mea povestire potociana. Intrucit, in baracile statiunii, conditiile de gatit nu erau printre cele mai imbietoare (indeosebi pentru niste americani civilizati, obsedati de igiena alimentara), fuseseram nevoiti sa apelam la o stratagema nu tocmai simpla. Zilnic, plecam cu o dubita (infiorator de veche, neverosimil functionala), din Potoci la Bicaz, pentru a cumpara hrana pe care, ulterior, o pregateam la foc, in padure. Optiunea cea mai la indemina raminea gratarul rapid (cind crud, cind ars de-a binelea), lipsit de sofisticarii. Vreo doi dintre tinerii americani – vegetarieni din tata-n fiu – au fost nevoiti, dupa multe prinzuri si cine sarite, sa accepte regimul carnivor, cazind, mai tirziu, din cauza lui, intr-o veritabila prostratie. In sfirsit, calatoria cu dubita devenise inevitabilul infern al fiecarei zile. Nea Costica, soferul, era un individ in general ospitalier, oferindu-si ajutorul in situatiile de deruta (localizarea singurei alimentare din Bicaz, gasirea pietei-bazar etc.). Totusi, privirile sale, aruncate pe furis studentilor americani, tradau o inexplicabila circumspectie. Am banuit disconfortul cultural simtit in preajma unor straini a caror limba nu o intelegea. M-am gindit si la eventualul complex de inferioritate care, la romanul neaos, imbraca uneori ostilitatea fatisa. Ma rog, calatoria alaturi de un sofer crispat si cu o masina gata sa se dezmembreze imi dadea, recunosc, dureri de cap. Cu atit mai mult cu cit, repet, in mod paradoxal, soferul parea, in ansamblu, amabil, iar masina, sfidind legile mecanicii, functiona precum un perpetuum mobile din imaginatia utopica a renascentistilor. Mi-am calcat, prin urmare, pe inima si l-am intrebat pe Nea Costica, mai in gluma, mai in serios, intr-o clipa de relaxare, cind studentii aflati sub obladuirea mea priveau apatic peisajul montan, prin geamurile cetoase ale masinii, adulmecind deja, probabil, cu nari pervertite, fleica de prinz ce avea sa sfiriie, curind, in jarul forestier, de ce nu ii "prea placeau americanii nostri"? Nea Costica s-a intimidat brusc, a facut chiar o manevra bizara intr-o serpentina, dindu-ne fiori de gheata, s-a bilbiit, dar, apoi, uitindu-se cu sinceritate vinovata la mine, mi-a zis pe un ton relativ imbufnat (si, totusi, soptit, teama fata de posibila "romana" a americanilor inhibindu-l irepresibil): "Is molcuti, domn’ profesor, is foarte molcuti!".

Nu am continuat discutia cu Nea Costica, zimbindu-i intr-o maniera oarecum neinteligibila, insa replica lui imi suna si astazi in urechi – dupa unsprezece ani – extrem de viu, ca o mare curiozitate antropologica. Omul in chestiune – muntean get-beget, calit in munci istovitoare, transmise secular de la o generatie la alta – nu aprecia "moliciunea" determinata de confortul postindustrial, percepind critic modernitatea tehnologic-vestimentara a americanilor si, intr-un anumit sens, insasi civilitatea lor, elemente, sa recunoastem, de confuzie si angoasa in satul romanesc contemporan, mai degraba decit de admiratie. Greu sa explici lui Nea Costica si celorlalti ca el faptul ca aceasta "moliciune" vine, in fond, la capatul expansiunii identitare extraordinare a unei natiuni robuste, expansiune pentru care forta vitala – si nu letargia! -a fost principiul guvernant. El observase doar o componenta "degenerativa" a modernitatii si o comentase ca atare. Nu dorea analize de detaliu. Mi-am dat seama atunci ca istoria se filtreaza continuu, prin nenumarate canale psihologice, ajungind adesea contradictorie. Pregatirea gratarului de ora unu, in padure, nu mi-a permis, din pacate, dezvoltarea metodologica a unei astfel de sugestii.