Principe strain

Un obicei al pamintului la romani este sa nu-si recunoasca valorile. Asa s-a intimplat cu lumea scriitorilor inainte de 1989. Orice scriitor plecat peste hotare prezenta in mediile intelectuale din Occident propria scara de valori. Zece scriitori romani plecati in Occident prezentau zece ierarhii diferite. Intr-o sarabanda nebuna, nimeni nu recunostea pe nimeni, toata lumea contesta pe toata lumea. O ierarhie totusi se stabilea in cele din urma, chiar daca nu exista niciodata o majoritate stabila. Dar in cele mai multe cazuri, scara de valori se facea din afara, cu concursul posturilor straine de radio: Vocea Americii, Europa libera, Deutsche Welle, R.F.I. Posturile acestea nu numai ca intretineau speranta in libertate, dar nu incurajau literatura si scriitorii conformisti. De altfel, un scriitor elogiat de posturile de radio straine intra de indata in vizorul serviciilor de informatii.
La rindul ei, comunitatea locala creeaza anticorpi impotriva valorilor proprii. Acestea sint treptat marginalizate, izolate, erodate de o masina infernala de zvonuri si birfe. Daca nu ma insel, butada pe care o voi reproduce ii apartine lui Topirceanu: In Iasi, ca intelectual, ai de ales intre doua drumuri pentru a scapa de spiritul Provinciei – spre gara si spre cimitirul Eternitate. Hemoragia intelectualilor, a scriitorilor, a artistilor, a oamenilor politici a inceput cu generatia Junimii, a continuat intre cele doua razboaie mondiale, in timpul Vietii romanesti, iar, dupa al doilea razboi mondial, cu generatia ’70. Capitala nu este un miraj, iar cel care paraseste Provincia nu descinde in Capitala cu gind de Rastignac, s-o cucereasca, ci sa gaseasca un liman. Asta nu inseamna ca Provincia este un Cimitir al spiritului, cert este insa ca aici, in Provincie, mediocritatea creeaza o coalitie impotriva valorii mai greu de risipit decit in Capitala. Si in situatia aceasta functioneaza modelul „principelui strain”. O data ce scapa de prezenta valorilor, comunitatea locala rasufla usurata si devine, subit, generoasa. A recunoaste aici, in Provincie, ca X este o valoare, inseamna a crea premisele unei statui, a sabota ascensiunea, a pastra saminta unei concurente fatale.
Modelul „principelui strain” a functionat fara cusur in stabilirea unor succesiuni politice. Razboaiele de succesiune purtate intre pretendentii la administrarea principatelor romane au condus, mai intii, la solutia Cuza, apoi la solutia Carol I. Fireste, instalarea unui principe strain prezinta si avantajul unor aliante politice cu puteri europene, o redesenare a raporturilor de forte. Raminem insa deocamdata in planul de jos al istoriei, la nivelul unor mentalitati cu puternic specific national. Pina si in sport protagonistii sint receptati altfel acasa si altcum peste granita. Ilie Nastase ori Nadia Comaneci nu au in tara cultul de care se bucura in Occident sau peste Ocean. Ne aducem aminte de ei la sarbatori, ori in campaniile electorale. Ei sint medalia, brelocul, coronita pe care fiecare din noi le poarta cu fala, dar, parca, fara prea multa recunostinta. In strainatate, Ilie Nastase sau Nadia Comaneci sint priviti asemeni eroilor olimpiadelor antice, sint cetateni ai lumii. Noi ii tratam ca pe compatrioti ai nostri, nu le facem statui, ni-i facem vecini, cumatri, neamuri. Poate ca povara administratiei a fost prea grea pentru un om liber precum Ilie Nastase, dar a fost ea usoara pentru Lis? La radacina acestor mentalitati stau sfinta invidie, conspiratia mediocritatii.