Purtatoarea de cuvint

Scriitorii au doua patrii: una concreta, reala, imediata si o alta imaginara, utopica, ideala. Cea mastera este, mai intotdeauna, imperfecta. Cea ideala, perfecta fiind, este, ramine intangibila. „In stele, in stele, acolo e patria mea”, scria Mihai Ursachi. Si chiar daca acea patrie ar fi locuibila, scriitorii (adevarati) isi refuza acest confort si stau la mansarda unui continent, a unei provincii, a unui oras, de unde lumea se vede ca-n palma.
Utopia, Ucronia, Oz (a Vrajitorului) sint doar citeva din denumirile acelor tari imaginare. Cu doar 16 ani in urma n-ai fi putut publica, in spatiul carpatin, un text cu titlul „Povestiri din Sumbria”, chiar daca ai fi plasat actiunea la dracu-n praznic. Odata cu „schimabrea la fata a Romaniei”, oricine este liber sa inventeze orice.
Sumbria Marianei Codrut este, precum se vede, o contaminare a ceva sumbru cu umbra sa volatila. E un spatiu crepuscular, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sint povestiri de tranzitie – de la un roman precum Casa cu storuri galbene la un viitor roman – cu personaje, intimplari dar mai ales obsesii din (aproape) nesfirsita noastra tranzitie. Mariana Codrut povesteste „De-ale vietii”, intr-un mod (aparent) dezarmant de simplu, ca si cum ai privi pe cineva, ceva la ecograf: ei, ia sa vedem ce boli, ce hibe are dumnealui! O anume mecanica, o stereotipie a gesturilor si obiceiurilor dau de inteles ca sintem pe cit de unici, pe atit de repetitivi. O idee despre configuratia, constructia – si umorul, cind negru, cind dulce-amarui – acestor schite si povestiri v-ar putea-o da, mai pregnant decit mine, aceasta „caracterizare a personajelor”, plasata de autoare chiar in deschiderea unei Love (short) story: „ea e inca tinara si divortata, el e din alt oras, inca tinar si insurat”. Altundeva, „Domnul Colb e purtatorul de cuvint al directorului Bancii Sumbria Felix” (minunat ligament!) si se va vedea ca, intr-o relatie extraconjugala, domnul Colb este lipsit tocmai de cuvint, dovedindu-se de un cinism specific institutiei bancare „ce a dat o frumoasa teapa depunatorilor”.
Un alt domn, Butan Dumitru, „tinichigiu si poet, in timpul liber”, isi scrie cererea de divort in versuri (dementiale!), semnind invers, Natub Urtimud.
Domnul Lis o duce toata viata cu vorba pe doamna Caro, ca-i va plati o datorie de onoare.
Harbuz si gasca lui tranziteaza spre America, in burta unui vapor, precum Iona in burta chitului (si va avea aceeasi soarta).
Juna Luana tranziteaza in Italia, iar mama Augustina, ramasa in patrie, tranziteaza in jurul saraciei sale, pina la neantizare.
Ul Baboi (din microromanul ce da si titlul cartii; as fi preferat „Povestiri din Sumbria”), ziarist feroce, care si-a cladit reputatia pe lupta cu morile de vint devoalind matrapazlicurile grangurilor, este el insusi prins in acest paienjenis fara scapare (inclusiv o iubire interzisa).
Expresivitatea, concentrarea stilului, privirea lucida, umorul, tandru dar si sarcastic – sint calitati pe care autoarea insasi si le recunoaste, intr-un text liminar. Sint calitati nu doar ale prozatoarei de-acum, ci, in primul rind, ale poetei Mariana Codrut, optzecista imploziva, timida in raspar cu „lumea colcaitoare” in care am trait. Si inca n-am prelevat deliciile lecturii, parti-pris-ul cititorului, uimirile, incintarile, incruntarile si chiar incrincenarile lui provocate de inflorescenta, subtil dozata, a scriiturii.
Stiu ca Marianei Codrut ii displac aniversarile si evocarile, dar nu cred ca implinirea unei virste rotunde (si un pic in colturi), de catre o scriitoare de asemenea anvergura, ar trebui sa treaca neobservata intr-un oras de – nu? – minte, inima si literatura. Ceea ce nu inseamna ca n-a si trecut.
Fiind eu vechi cronicar in serviciul literaturii, mi-o amintesc pe liceana timida si retractila, cum a intrat pentru prima data, infasurata-n zapezi, in paginile revistei „Cronica”. Dar poezia ei n-a crescut precum un bulgare de zapada, nu a navalit ca o avalansa, ci si-a cautat fagasul, linia de supravietuire, scotindu-si, ariceste, tepii, atunci cind realitatea incerca s-o sufoce.
Lumea interioara a Marianei Codrut este aceasta, developata de ea insasi: „merg si vorbesc fiintelor vii din mine si despre ele./ sint o carte cu multe personaje in numele carora/ vorbesc – dar stiti: inconstienta naratorului/ marginita lui omniscienta/ frivola lui superbie de purtator de cuvint”.
Mariana Codrut isi poarta cuvintul ca pe o povara sisifica, si nu poti sa nu fii coplesit de umilinta, ca si de superbia acestor „munci si zile” care singularizeaza un destin si o vocatie.