Rechinii fericiti

Un jurnalist occidental isi incheia reportajul cu privire la rechini cam in felul urmator: „Exista un loc pe pamint unde rechinii sint fericiti!" Recunoastem aici desigur binecunoscutul stil „ecolo". Nu era vorba de nici o ironie sau figura de stil. Omul era mai serios decit moartea, dupa cum se spune. Paradisul rechinilor nu era altul decit Bahamas, cunoscutul paradis al turismului global. Este drept ca de o anume ironie nu putem totusi scapa aici: turistii care vin in Bahamas nu trec in general drept calugarite.

Asadar in Bahamas, se spune in articol, bietii rechini, stresati de programul infernal din timpul anului, de concurenta globala, de imaginea lor de ucigasi ai adincurilor, ca si de numeroase alte probleme curente sau metafizice, isi gasesc un loc unde sint protejati si iubiti. Turistii subacvatici sint chiar incurajati sa-i hraneasca direct, ni se mai spune. Nu se precizeaza insa cu ce anume, eventual daca este vorba de soacre (un soi de rechini umani in limbajul curent!) sau de chinezi, care calatoresc in geamantane.

Mesajul nu este greu de inteles. Nu numai ca rechinii nu sint asa de rai cum apar prezentati in filmele unor regizori, altminteri buni platnici la cauza ecologista, precum Spielberg, dar ca, mai mult de atit, sint fiinte care au nevoie de tandrete si protectie. Poate chiar de un program umanitar, de felul aceluia pe care ONU se chinuie sa-l puna in practica pentru regiunea Darfur. S-ar putea insa ca si aici, la fel ca in chestiunea Darfurului, problema sa fie cu chinezii.

Stiam deja de la orele de ecologie din scoala primara, iar mai nou de pe Discovery, ca rechinii, la fel ca toate speciile „pradatoare", indeplinesc un rol igienic in natura: mentin sanatatea lantului trofic. Este evident pe de alta parte ca metafora rechinilor umani, supra-utilizata, este abuziva si sper ca intr-o zi, cind rechinii vor avea un ONG serios care sa le apere drepturile, aceasta va deveni incorecta politic, asa cum astazi cuvinte precum negru sau tigan te trimit direct la stilpul infamiei si mortii civice. Deocamdata insa tot ce se poate face este acest „azil" din largul Bahamasului in care rechinii pot deveni ei insisi, nu spun umani, pentru ca ar putea fi un abuz, ca si cum umanul ar fi categoria etica absoluta, ci doar buni si fericiti.

Mi-am amintit de episod, citind zilele acestea cite ceva despre ciudata tragedie a unei americance (aflata in luna de miere!) ucisa de un urs in Bucegi. Relatarile la care am avut acces, mai mult involuntar, cum se intimpla cu toti cei care traim in contact intens cu netul, nu sint foarte clare. Nu exista pare-se nici o indoiala ca femeia este vinovata, intrucit s-a apropiat intr-un mod periculos de urs. Pentru a-l fotografia, se zice. La zece noaptea, cu blitzul. Este drept ca, dupa cite spun legistii in urma autopsierii cadavrului, aceasta a murit mai ales de mina sistemului nostru medical de urgenta (primul ajutor medical a venit dupa o ora de la apel si numai dupa ce a primit o masina de la niste salvamontisti!), decit de gheara ursului.

In discutiile de pe net, opiniile au fost aproape unanime. Femeia s-a purtat prosteste, agresiv, necugetat. Unii au convenit ca a fost vorba de o neintelegere culturala. Americanca n-a inteles ca se afla pe teritoriul ursului, probabil era numai intrigata ca acesta nu vorbeste engleza fluent, in timp ce ursul s-a inselat asupra mijloacelor prin care isi poate procura hrana. Fapt este ca nimeni n-a cerut sa fie ucis ursul. Ce-i drept, dat fiind ca este vorba de o americanca, in contextul politic actual, nici nu incape o alta pozitie. In acelasi timp, sa nu uitam ca in Romania, ursul este protejat de lege. El nu poate fi impuscat decit cu aprobare speciala si numai cind devine un pericol evident pentru om. Pare-se, pentru om ca specie si nu ca persoana.

Cei care se pricep spun ca in general ursul nu ataca omul. N-am nici o indoiala ca este asa, chiar daca noi traim in particular, mai ales. Oricum ar fi, statistic vorbind, nici rechinii si nici ursii nu par sa manifeste mai multa ferocitate decit omul. Totusi, in acea seara, ursul atacase mai multe stini si chiar un cort cu turisti. Nu pentru a-i minca pe locatari (se pare ca ursii nu iubesc carnea de om, probabil, din scirba morala!), ci pentru a le fura hrana. Se mai spune pe de alta parte ca protejati excesiv ursii s-au inmultit peste masura. Nu mai au mincare. Apoi, s-au obisnuit cu mincarea umana, fie ca este vorba de resturi, fie ca este vorba de cadouri alimentare din partea turistilor. Fapt este ca acestia refuza sa mai vineze precum o faceau alta data stramosii lor. Unii spun ca din lene, altii spun ca ar fi vorba de ratiuni mai profunde.

Imi permit sa observ aici ca pasiunea multor oameni pentru natura se consuma prin umanizarea acesteia. Oameni cu foarte bune intentii ne fac sa credem ca natura trebuie protejata prin transformarea sa intr-o proiectie a societatii umane. Sau mai bine spus, intr-o versiune utopica a societatii umane. In acelasi timp, parte a mitologiei compasionale dominante, care se nutreste din lamentatia privind soarta naturii salbatice si a diferentei culturale, umanitatea este coborita de pe soclu, adusa la statutul unei forme de viata degenerate.

Este o atitudine cel putin paradoxala, care arata iluziile omului in legatura cu natura salbatica. Prin aceasta nu numai ca omul este extras din natura, plasindu-l fie intr-o pozitie de protector, fie de vinovat de serviciu, dar mai ales se ignora complet diferenta intre ce este salbatic si ce este uman. Protejam oare ursul daca il extragem din natura, daca-i refuzam naturii caracterul ei competitiv pe viata si pe moarte, ferocitatea, irationalul etc.? Probabil ca totul sta in dozaj, vorba lui Paracelsus. Desi eu cred ca totul depinde de ce zice ursul.