„Revolta trupului”

Nascuta in 1923 in Polonia, Alice Miller a facut studii si a profesat, ca psihanalista si psihoterapeuta, in Elvetia. Cartile ei, care s-au bucurat de o larga audienta, se ocupa indeosebi de tema relatiilor dintre parinti si copii. Nu altele sint chestiunile discutate in Revolta trupului (traducere de Despina Naghi, editura Nemira, 2006; cartea a aparut in germana in 2004). Ideea de baza este ca propriul trup reprezinta sursa tuturor informatiilor esentiale despre viata: trupul pastreaza amintirile copilariei (cu atit mai mult violentele, umilintele, frustrarile etc.), el este "pazitorul adevarului nostru", bolile de mai tirziu sint "limba muta a trupului". Esentiala este, asadar, eliberarea de traumele copilariei, proces insa de multe ori anevoios. E nevoie ca adultul sa se debaraseze de "dragostea" nefireasca pe care o poarta parintilor sai care l-au maltratat sau, dimpotriva, l-au sufocat prin iubirea lor; aceasta schimbare de atitudine contravine, bineinteles, moralei traditionale. Pe linga cazuri de oameni obisnuiti, care i-au scris si pe care i-a sfatuit, Alice Miller are in vedere si cazuri de oameni celebri. Ar fi, in mare, doua categorii relevante. Pe de o parte, dictatorii: in opinia autoarei, Hitler, Stalin, Mao, Ceausescu, Saddam Hussein (cazul acestuia din urma e descris convingator) au in comun o copilarie marcata de violentele la care i-au supus parintii, in special tatii; fii s-au "razbunat" mai tirziu, ordonind masacre cumplite si distrugind popoare intregi. De cealalta parte ar fi artistii, la care memoria (inconstienta) a trupului e la fel de puternica dar care actioneaza in celalalt sens, ei intorcindu-se asupra lor insisi intr-un fel de furie autodistructiva.
Autoarea consacra citeva scurte capitole unor personalitati de mare notorietate, incercind sa afle "cheia" existentelor lor tragice. Dostoievski avea un tata, mosier, de o brutalitate ingrozitoare; a si murit ucis de un iobag. Scriitorul rus, cu o sanatate precara, suferea de insomnii cronice, de cosmaruri, era epileptic, incerca sa-si conjure soarta prin jocurile de noroc. Tatal lui Cehov, fost iobag, era alcoolic si il batea crunt; in loc sa se revolte impotriva tatalui, fiul si-a intretinut intreaga familie si parca a cautat suferinta cu orice pret. Kafka, cel putin, s-a defulat in Scrisoarea catre tata, dar n-a gasit, din partea mamei, intelegere si asistenta. Schiller avea un parinte despotic, a cunoscut si experienta teribila a internatului unei scoli militare, corpul lui era complet epuizat, a incercat o compensare in apologia libertatii din teatrul sau. Abuzata sexual in copilarie de fratii ei vitregi, Virginia Woolf a ascuns parintilor adevarul, a suferit toata viata, contactul cu freudismul mai mult a derutat-o (Alice Miller nu-l agreeaza deloc pe Freud), a esuat in depresie si a sfirsit prin a se sinucide. Rimbaud a fost victima unei mame autoritare, ce l-a tinut ca intr-o temnita: s-a refugiat in droguri, alcool, viciu, aventura dar n-a reusit nici pina in ultimele lui clipe sa se desprinda de mama. Japonezul Mishima a fost crescut de o bunica isterica si depresiva care isi diviniza nepotul: sinuciderea lui a insemnat, dupa Alice Miller, o forma de revolta a trupului. Alt sufocat de dragostea materna – Marcel Proust: grav bolnav de astm, Proust si-a putut termina romanul abia dupa moartea mamei. "Timpul pierdut" a fost de fapt, zice Alice Miller, viata sa netraita.

Publicitate și alte recomandări video