Rugaciunile din tramvai

Dupa caderea comunismului, am vazut si vad aproape zilnic, pe strada sau in mijloacele de transport, oameni de toate virstele si mai toate conditiile sociale facindu-si cruce atunci cind trec prin fata unei biserici. Mai mult, mi s-a intimplat sa vad – e drept, rareori – ca unele persoane se si ridica in picioare cind fac semnul crucii, daca sint intr-un mijloc de transport, sau se fring din mijloc, atingind cu mina pamintul, intr-un fel de metanie, daca sint pe strada. Recunosc, imaginea cuiva facind cruci largi si ridicindu-se in picioare ori de cite ori autobuzul sau tramvaiul trece prin fata unui lacas de cult ortodox – iar in Iasi aceste lacasuri sint foarte dese – mi se pare obositoare, iar cea a cuiva care bate matanii pe strada mi se pare jenanta. Ma grabesc insa sa spun urmatoarele: nu credinta, reala sau mimata (n-are importanta aici, asta e treaba cui o exhiba!), a acestor oameni ma oboseste ori ma irita, ci manifestarea ei ostentativa. Asta poate pentru ca si eu cred ca raporturile cuiva cu Dumnezeu tin de intimitatea cea mai stricta, deci eu nu as face un spectacol din ele; dar si pentru ca mama si bunica ne-au invatat, pe mine si pe fratii mei, ca in anumite imprejurari e destul sa ne facem cruce intr-un mod discret (in cerul gurii, in imaginatie), ori sa rostim pur si simplu in gind o rugaciune sau formula arhicunoscuta „Doamne ajuta!". De ce nu fac si altii la fel? Poate fiindca nu le-a spus nimeni ca se pot ruga si discret; sau poate pentru ca li se pare ca e mai eficienta forma asta vizibila de manifestare a supunerii lor in  fata divinitatii; sau fiindca nu se gindesc la ceilalti din jur, sau…

La urma urmei, insa, eu – cu siguranta, si altii ca mine – nu vad nimic fundamental rau in asemenea gesturi de care e plina Romania. Dar stiu ca sint destui care nu gindesc la fel. Am avut de curind o discutie cu citiva prieteni pe tema in cauza. Unul, care traieste de multi ani in Franta, vedea in atitudinea cuiva care se inchina pe strada, prin trenuri, tramvaie si autobuze o gindire „consevatoare", ca sa folosesc un eufemism. Si o dovada de supunere la o institutie – biserica –  depasita, conservatoare ea insasi, desueta deci. „Asta e viziunea europeana!", i-a replicat o prietena din Germania, care a gasit, de pilda, in cartea unui conational, fenomenul din Romania descris si rezumat asa: "in Romania, oamenii INCA isi fac cruce…" etc. Care va sa zica, iata, tarile europene civilizate au depasit asemenea cutume invechite, ele refuza sa mai aiba de-a face cu fantasmele, sa mai ia in serios religia. Romania INCA nu. Deci o alta bila neagra in contul tarii noastre, al nostru. Aici, pentru europeni, oamenii care cred in Dumnezeu si merg la biserica sint retrograzi, plini de superstitii si de mituri, se opun prin urmare progresului si naiba mai stie cui! Mda.

In ce ma priveste, as vrea sa fac niste distinctii. Mai intii, eu nu vad de ce gestul de a face cruce sau de a te ruga trebuie neaparat legat de Biserica, de institutia Bisericii – care ar avea, si dupa parerea mea, destule a-si reprosa, daca ar fi libera de tot felul de servituti si plina de oameni potriviti la locul potrivit. De ce sa nu fie legat un astfel de gest direct de Dumnezeu, de credinta in el? Si, apoi, de ce ar fi credinta in divinitate o chestie depasita, conservatoare, care se opune civilizatiei? Dupa sondaje publicate, deci credibile, americanii cred in proportie de aproape 80 la suta in Isus – sint ei inapoiati? Sint ei conservatori? Au ei o societate bicisnica, primitiva, invechita? Se pun ei in contra progresului? Democratiei? Si altceva: comunismul s-a opus religiei – „opiumul popoarelor"; a transformat bisericile in grajduri de cai si depozite de tancuri iar pe Dumnezeu l-a excomunicat intr-o siberie a spiritului. A reusit el prin asta sa faca o societate de mai mare dragul, prospera, libera, democrata etc.?

Toate intrebarile astea (si ar mai fi destule altele) si le pune un om – subsemnata – care merge rar la biserica si care nu e sigur daca e cu adevarat credincios. Insa care crede cu tarie ca orice forma de salvare personala, daca nu e sinucigasa, violenta si nu incalca drepturile si libertatile altora, e permisa. De ce i-am condamna deci pe cei care cred sau fac efortul de a crede in Dumnezeu? Fireste, unii – cei care se inchina de zor pe strada, in tren etc. – ar putea fi mai discreti in manifestarile lor exterioare. Dar, daca nu stiu sa fie – sa-i lasam in pace! Cu atit mai mult cind ne consideram campioni ai liberalismului, ai democratiei, ai libertatii individuale, cum se considera unele mari culturi si mari puteri europene.