Tot despre poet…

Moartea lui Adrian Paunescu a produs o isterizare mediatica absolut uluitoare in societatea romaneasca, si nu numai, ecourile ei ajungind si in strainataturi. Mai exact spus, „aceasta trista faza", care e moartea, a fost folosita ca experiment si pretext pentru ceea ce se numeste, cu o formula consacrata, manipularea opiniei publice. Noi am experimentat – prin Televiziunea Romana Libera – „prima revolutie in direct", asa ca, ce sa ne mai miram. De aceasta data misia si-au asumat-o cele doua campioane, relativ recente, ale manipularii: iRealitatea tv si Antena 3, dar si alte televiziuni au intrat in siaj, din simplul motiv de a fi „pe faza", de a nu-si pierde ratingul. Sint acolo, trebuie sa recunoastem, capete istete, diabolice chiar, care stiu ce-i trebuie „boborului" spre a-l face, pentru citeva clipe, ore sau zile, (ne)fericit. Si vai, cita nefericire, ce devastatoare durere am vazut / auzit pe chipul si in vorbele unora dintre miile de suferinzi care l-au privegheat, au cintat (!) si au plins la capatiiul Poetului. Da, cu majuscula! De fapt cu asta, cu majuscula, a inceput isteria. Si cu formula unicitatii absolute, inscriptionata pe micutul ecran: A MURIT POETUL. Asadar a murit nu (doar) poetul Adrian Paunescu, a murit poetul emblematic, poetul unic, poetul natiei, marele poet! Cind vede asa ceva pe ecran, romanul neaos isi pierde uzul ratiunii, cade in nauceala, rabufnesc din el marile elanuri lirice, sfintele sentimente patriotice, precum si congenitala dorinta (etanseizata 20 de ani) de a se prosterna in fata „conducatorului iubit", fie acela poetic sau politic.         

Sa ne amintim: in primele zile ale revoltei populare din decembrie ’89, Adrian Paunescu era cit pe ce sa fie, daca nu linsat, cel putin ciomagit bine. Doar impotriva cuplului prezidential se mai acumulase o atit de teribila ura, o minie ce putea duce, irational, la linsaj sau la esafod, cum se intimplase in Revolutia Franceza sau in Revolutia Rusa (Bolsevica). Si cine a facut Revolutia Romana, dincolo de manipularile odioase si de scenariile tenebroase? „Generatia in blugi", „copiii cu cheia la git", cei care umpleau stadioanele si pietele publice, deopotriva la serbarile consacrate lui Ceausescu si la concertele Cenaclului „Flacara": ei au iesit in strada, ei au scandat: „Murim, dar sintem liberi!". Si unii chiar au murit. Ne intrebam atunci, ne intrebam si acum: de ce, in acele zile, Paunescu n-a fost perceput ca un lider formator de constiinte, pentru tinara generatie, de ce n-a fost acceptat in rindul revoltatilor? Raspunsul e simplu: pentru ca, deodata, acea „generatie in blugi" a realizat faptul ca a fost inselata, manipulata, deturnata. Ca, pentru a cinta si a dansa „occidental", „la moda", trebuia mai intii sa cinte: Partidul-Ceausescu-Romania; sa asculte  „Omagiile" versificate retoric si prolix, pe care i le inchina bardul; sa ignore sarbatorile crestine (Craciunul, Pastele), spre a se „dezlantui" la „Intimplarile" lui Paunescu. Acestea si multe altele erau modalitati de deturnare, de „coafare" a realitatii si, mai ales, de anesteziere a spiritului de revolta specific tinerilor, lasati „liberi" sa-si consume energia in spatii controlate, sub bagheta unui „guru" care ii modela ca pe plastilina.

A fost o vreme cind Paunescu umplea stadioane, venirea lui producea frisoane la toate nivelele, incepind cu primul secretar al judetului, pina la ultimul bagator de sama. „In intimpinarea poetului Paunescu" se faceau pregatiri aproape ca si „in intimpinarea tovarasului Ceausescu". Doar nu se vopseau frunzele copacilor si nu debordau de opulenta pietele alimentare, incolo, totul semana a vizita „epocala". Primii secretari faceau sluj in fata lui si-i puneau la dispozitie tot ce-i dorea inimioara, de teama sa nu-l supere si, Doamne fereste!, sa nu-i toarne la „Cel de Sus". Asadar, Paunescu era perceput ca un fel de trimis special al Tovarasului, cu deosebirea ca, fata de Cel Mare, Cel Viteaz, Cel Intelept (astea sint sloganuri pe care le gasiti lesne in versurile omagiale ale bardului), Cel Abstinent (totusi), Paunescu era un pofticios, iesit din mantaua lui Pantraguel si a lui Flaminzila, frate bun cu Setila, cu Ochila si cu Pasari-Lat-Lungila. El cu oastea lui pirjoleau tot pe unde treceau. In afara pagubelelor alimentare monstruoase (in vreme de rationalizare gastronomica, retineti!), in urma lui / lor ramineau  stadioane, sali de spectacol, hoteluri devastate, ca dupa un cataclism. Mai ramineau si niscaiva morti si raniti (din dragoste!), asa cum s-a intimplat pe stadionul din Ploiesti.

Pina in acest punct, cele de mai sus au fost scrise in chiar zilele de prohod ale bardului de la Birca. Dar si eu ca si dl. Bogdan Cretu – cum aveam sa aflu din rubrica sa – am aminat subiectul „la ordinea zilei", din motive asa-zicind umanitare. In ceea ce ma priveste, am vrut chiar sa-l las in plata domnului pe Paunescu, consternat fiind de amploarea incredibila a funeraliilor, de afluxul celor care il omagiau si mai ales de prezenta pe sticla a unor figuri – de la Corneliu Vadim Tudor la Traian Basescu – altminteri incompatibile nu doar ele inde ele, ci si cu televiziunile care ii propagau. Netarmurita durere i-a apropiat si i-a scos la lumina, nu doar pe ei, ci o multime de figuri muzeale, intrate in fondul pasiv al nostalgicilor. Cei mai multi si-au justificat prezenta si oralitatea prin faptul ca „s-au regasit in poeziile lui Paunescu" (Traian Basescu dixit!), si-au regasit tineretea pierduta, motiv ideal spre a clama ca „inainte era mai bine!".

Nu putea sa lipseasca, desigur, din acesta constelatie, Ion Iliescu, singurul care, pe cind era prim-secretar de judet, a facut… dizidenta, refuzind sa participe si sa omologheze, cu prezenta sa, una din descinderile de pomina, a lui Paunescu si a cenaclului sau, la Sala Sporturilor din Iasi. I-o amintesc, ca poate a uitat-o. Trebuie spus ca, in acei ani, Iliescu era perceput ca un prim-secretar „cu fata umana", care isi permitea anumite libertati de miscare si de exprimare chiar fata de Tovarasu’, ceea ce i-a sporit constant cota de simpatie. (La o „vizita de lucru" i se adresa cu „stimate tovarase Ceausescu", fara epitetele ornante obisnuite: „mult iubite si mult stimate…") „Vizita" la Iasi a lui Paunescu si a oastei lui devoratoare o aminase an de an, pina cind, probabil, nu s-a mai putut. Tocmai se terminase renovarea Hotelului „Traian", o bijuterie, de care Iliescu era tare mindru. Ei bine, exact acolo a fost cazata hoarda lui Paunescu care, peste noapte, cu el in frunte, a sfarimat tot ce intilnea in cale: scaune, mese, usi, pereti, ferestre. Auzind de dezastru, mult s-a suparat Iliescu: nu l-a mai onorat pe bard cu prezenta la spectacol, ba l-a mai lasat si inzapezit, undeva, pe la Ruginoasa, dind ordin primarului sa nu intervina.

Lucram atunci (si mai tirziu) la „Cronica" si, crezind ca e momentul, am scris un comentariu indignat in contra lui Paunescu, a Cenaclului si, mai ales, a prestatiei lor nocturne… Revista s-a tiparit si primul exemplar, conform protocolului, i-a fost dus primului-secretar. Acesta a citit textul si imediat l-a sunat pe Liviu Leonte, redactorul-sef: „Sa fie retrasa revista de la chioscuri, sa fie scos articolul despre Paunescu, sa se tipareasca alt numar!". „Si – a indraznit redactorul sef – cine plateste retiparirea?". „Aceasta nu va intereseaza!" a venit, sec, raspunsul „curajosului" prim-secretar. Tirajul retras a umplut magazia redactiei si, ani la rind, l-am distribuit, fiecare dintre noi, prietenilor si cunoscutilor din Iasi si din tara. Un exemplar a ajuns si la Paunescu. N-am aflat niciodata ce impresie i-a facut.

Spuneam la inceput ca toata aceasta panarama morbida a fost un experiment media. Cred ca si acum isi rid in pumni de-alde Stelian Tanase, Emil Hurezeanu si alte eminente cenusii ce conduc sau consilieaza televiziunile mogulesti, cind vad ce bine le-a reusit manopera. Sint sigur ca, pentru fiecare in parte, Paunescu a fost un ins odios, un profitor al regimului pe care ei il devoalau, de la microfonul „Europei libere" (Hurezeanu) sau in romane „cu cheie" (Tanase). De altfel, nici ei, nici alti scriitori credibili nu s-au aratat pe sticla, in zilele tragodiei. Ca si intreba cineva: „Unde ni sint scriitorii, de ce nu vin a de/plinge, alaturi de noi, moartea celui mai mare …?!"  si asa mai departe. Intr-un fel, multimea, derutata, vroia o confirmare din partea unei autoritati in domeniu, vroia sa i se spuna ca, intr-adevar, a murit un mare poet al romanilor, poate mai mare ca Eminescu (care, oricum, murise de mult…). Dar scriitorii adevarati s-au retras cu decenta, din fata mortii si mai ales din fata acestei reinvieri fortate a unui duh rau, funambulesc si histrionic, duplicitar si profitor cit incape… Niste tare ce nu fac, totusi, casa buna, nu pot „rima" cu un mare poet.   

Cit despre farsa mediatica: se dovedeste ca trebuie a privi cu prudenta iRealitatea si alte antene, intrucit oricind pot face din negru – alb, din tintar – armasar…