Un alt sens al puterii

La 1226, bolnav si aproape orb, Francisc din Assisi refacea printre colinele Umbriei ultimul sau „drum spre casa". Avea sa moara la Portiuncula, foarte aproape de cetatea natala, inconjurat de cativa dintre „fratii" si „surorile" pe care ii legase definitiv juramantul monahal. Visase, impreuna cu acestia, sa schimbe lumea, sa o vindece de obsesiile bogatiei si puterii nemasurate. Vizati erau nobilii, regii vremii, dar si capii Bisericii de la Roma, care „uitasera" parca semnificatia mesajului crestin lasat lor spre administrare, exersandu-si orgoliile discretionare, egoismul si lacomia fara frau.

Mesajul Sfantului Francisc si al Sfintei Clara – prietena sa din copilarie – era curat utopic si idealist. In locul razboiului, franciscanii si clarisele predicau pacea; in locul discordiei si inversunarilor potrivnice invocau binefacerile blandetii si fraternitatii. O morala elementara, de bun simt, aducea in atentie lucrurile simple, dar esentiale. Sensul vietii trebuia cautat nu in voluptatea de a agonisi, cat in multimea faptelor generoase. Ascultarea aproapelui, saracia, simplitatea, refuzul privilegiilor, umilinta si egalitatea au fost temele favorite ale calugarilor care isi asumasera ca destin pelerinajul pastoral. Cum sa te dedici cu totul celorlalti? Cum sa fii cu adevarat „cel mai mic dintre cei mici" pentru a-i sluji? Se dorea, in fapt, intoarcerea la ethos-ul evanghelic originar, la imitatio Cristi, adica la modelul de viata ilustrat altadata de Cristos. Aceasta explica poate simpatia de care s-au bucurat in timp fidelii ordinului pomenit, ramificat acum in toata lumea.

Am revazut zilele trecute bisericile din Assisi dedicate Sfantului Francisc. Inceputa la 1230, Basilica Inferiore a fost decorata cu frescele unor reprezentanti ilustri ai picturii  italiene (Cimabue, Giotto, Simone Martini, Andrea de Bartoli, Cesare Sermei, Girolamo Martelli…), adapostind cripta cu mormantul parintelui fondator. Inaugurata noua ani mai tarziu, Basilica Superiore se doreste a fi o „icoana a Bisericii", descriind principalele scene ale istoriei crestine, dar si parcursul Sfantului Francisc spre „patria celesta" care ii fusese destinata. O suita de picturi murale il infatiseaza in posturi conviviale, dialogand cu oamenii simpli, predicand saracilor, bolnavilor, celor fara de ajutor.

Rugaciunea colectiva de la ora amiezii, chiar langa mormantul lui Francisc, era tinuta in limba italiana de un roman – fratele Ioan -, pe care il stiam de multa vreme, de cand se afla in slujba comunitatii franciscane din Moldova. O noua misiune il adusese la Sacro Convento, alaturi de alti trei calugari, dintre care unul – fost student al meu. Am vizitat manastirea, curtile interioare, salile de curs si de rugaciune, capelele si coridoarele racoroase din subteranele edificiului, balconul cu priveliste fabuloasa spre dealurile Umbriei, biblioteca –  frecventata candva cu incantare de Ioan Petru Culianu, inainte de a-si incepe consistenta cariera universitara.

Intr-un fel, franciscanii populeaza o lume aparte, mai putin cunoscuta. Sa spun, pentru cei nefamiliarizati, ca liderul ordinului franciscan are functia de „ministru general". Acesta insa nu este „seful" autoritar din institutiile laice. In raspar cu intelesul obisnuit, el este mini, fratele cel mic, „slujitorul comunitatii". Desemnarea lui nu este conditionata de greutatea cv-ului, nici de numarul cartilor publicate, nici de jocul intereselor subterane, ci de increderea pe care ceilalti o investesc in persoana sa. Pentru sine, „ministrul" nu cere favoruri; se obliga, in schimb, sa dea totul semenilor. Intaietatea in provinciile franciscane o detine „provincialul"; el administreaza treburile comunitatii, avand totodata un ascendent simbolic printre „frati", fata de care este mai impovarat cu griji si responsabilitati. Sediile in care functioneaza minoritii, minoritii conventuali si capucinii (subdiviziunile ordinului) nu sunt fixate in orase mari, cosmopolite, ci in sate si orasele. Calugarul obisnuit nu are bunuri, proprietati sau averi; doar o valiza cu carti il insoteste pretutindeni.

Risipiti pe toate continentele, in locuri dintre cele mai neprietenoase, franciscanii transmit mesaje de pace si armonie. Daca lumea este creatia lui Dumnezeu, trebuie sa vedem in fiecare lucru semnul, urma sau efigia Creatorului. Natura insasi este indumnezeita. O traditie filosofica de cea mai buna factura s-a intretinut in acest spirit. Sfantul Bonaventura, Duns Scotus, William Ockham sunt doar cateva din vocile autorizate ale filosofiei franciscane. Chiar si astazi, formatia teologica a novicilor presupune studiul filosofic prealabil, bine sistematizat, pe durata a trei ani. Scopul final al unei astfel de educatii? Grija fata de semeni prin apropierea de Dumnezeu.

Assisi este oraselul care a schimbat din temelii intelesurile cu privire la putere si la gestiunea acesteia. Puterea conducatorului sta nu in posibilitatea de a-i domina, controla si manipula pe ceilalti, cat in aceea de a-i proteja sau ajuta. Importante sunt nu functiile vremelnice, cat ocazia pe care ti-o dau acestea de a fi, in chip neconditionat, „la dispozitia" sau „in serviciul" comunitatii.

Cat de utopice si neverosimile par aceste idei in lumea noastra? Iata motivul pentru care astazi, in locul unui discurs de actualitate despre politicile dambovitene, despre conducatori providentiali, iubiti sau urati de popor, despre referendumuri demagogice, fara nicio finalitate, am preferat o eschiva… estetica, spre lucruri parca mai frumoase. Doar sunt in vacanta…