Un erou al timpului nostru: Evgheni Evtusenko

„In singele de asfintit al rasaritului/ tancuri trec peste Praga-n cosmar,/ strivind sub senilele lor adevarul…”. Acestea sint versurile pe care in primavara anului 1968, aproape concomitent cu celebrul discurs al lui Nicolae Ceausescu, un tinar poet rus, Evgheni Evtusenko, cunoscut pentru nonconformismul sau, le scria condamnind public invazia sovietica din Cehoslovacia. O astfel de luare de pozitie se putea solda cu ani grei de lagar. Ocrotit de zei, Evgheni Evtusenko n-a patit nimic. Dimpotriva: aceasta poezie a contribuit la recunoasterea sa internationala. Nici Nicolae Ceausescu nu a fost mazilit de sovietici dupa fulminantul sau discurs in care condamna interventia brejnevista. Luarea sa de pozitie i-a consolidat puterea atit in interior, cit si in exterior. Daca pentru Ceausescu gloria dobindita „peste noapte” a fost fatala, cistigindu-si asa-zisa independenta si inlaturind din preajma sa, rind pe rind, vechea garda, transformindu-se intr-un crud dictator, celebritatea lui Evtusenko s-a dovedit a fi durabila in timp: gloria nu i-a afectat caracterul si nici nu l-a transformat intr-un monstru. La aproape patruzeci de ani de la acel nefast evenimenent, ajuns la o virsta venerabila, Evgheni Evtusenko a ramas credincios crezului sau din tinerete: istoria bulversata a ultimilor ani, glasnostiul si descompunerea imperiului sovietic, semi-exilul din America nu l-au afectat decit in mica masura. El a ramas consecvent cu sine insusi si cu crezul sau interior. Poate ca virsta si experienta dobindita l-au determinat sa priveasca istoria cu ochi ceva mai circumspecti. El stie ca orice ideal omenesc se perimeaza in timp si ca adevarul si cauza pentru care a luptat o generatie sint negate de cele care vin din urma. Privita din aceasta perspectiva, democratia i se pare uneori a fi la fel de putreda ca si dictatura. In spatele ei se ascunde, de fapt, aceeasi masinarie infernala prin care unii ii domina si-i manipuleaza pe ceilalti. In sinea sa, el e un idealist care continua sa viseze la binele suprem. De aceea, nu e de mirare ca, pentru a atenua ravagiile istoriei prezente, el incearca sa propovaduiasca teoria convergentei celor doua sisteme: comunismul si capitalismul. Nimic nou sub soare: aceasta teorie a fost formulata acum mai bine de o jumatate de secol de economisti si politiologi occidentali. Evtusenko reia aceste teze, imbracindu-le intr-o haina poetica. Pozitia sa de acum li se pare unora suspecta. Nu e prima data, de altfel, cind Evtusenko e pus sub semnul intrebarii. Colegul sau de generatie, poetul Iosif Brodsky, i-a reprosat cindva ca e un oportunist si ca insurgenta sa e doar o masca menita sa insele Occidentul. E posibil ca Iosif Brodsky sa fi rostit un adevar, macar pe jumatate valabil. Acelasi adevar poate fi intors insa si impotriva sa. Ca si Evtusenko, si Brodsky e produsul aceluiasi sistem. Poate ca si disidenta sa a primit o aprobare tacita. Oare premiul Nobel ce i-a fost acordat nu s-a datorat in parte si regimului sovietic care l-a expulzat?! Dintr-un motiv sau altul, Evtusenko nu a cunoscut exilul. El a cautat sa darime zidul dictaturii dinlauntrul sistemului, pe care, intr-un fel, cu sau fara voia sa, l-a si slujit. „Oare am devenit dusmanul democratiei sau dusmanul Occidentului?”, se intreaba poetul. I-am putea raspunde, citind dintr-o celebra poezie de-a sa, Doua orase: si da, si nu. El poate fi considerat dusmanul democratiei pentru ca ii arata cu degetul slabiciunile. Si nu pentru ca incearca sa creada in continuare, in ciuda tuturor bulversarilor prin care a trecut, ca societatea omeneasca poate fi reformata si ca omenirea nu e pierduta de tot. Ca ea poate invata din greselile inerente oricarui sistem. Urcat pe baricade, poetul ne lasa sa credem ca Apocalipsei de acum ii va urma aurora de miine. Il putem, oare, condamna pentru speranta sa desarta? Ca sa se convinga ca lumea nu e doar fum, Evtusenko nu cauta, precum Blaga, corola de minuni a lumii, ci ranile prin care supureaza durerea ei. In acest sens, catastrofele si conflagratiile il atrag ca un magnet. In urma exploziilor, cuvintele sale rasuna asemenea unor grenade. Iata, de pilda, un poem inchinat Londrei indoliate: „Sint sinele de singe iar scaldate/, rana-i deschisa lumea – tarim diavolesc -/, azi ranile din subteranul Londrei/ sint rude cu Beslamul meu rusesc”. Patetismul sau devine molipsitor. Revelatoare in acest sens sint finalurile poemelor Tancuri la Praga si Babii Yar. Citez din primul: „Mai inainte sa crap, mai inainte de-a fi stampilat nu stiu cum,/ o rugaminte mai am, o rugaminte,/ pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.// Peste mormintu-mi, fara bocete,/ sa scrie simplu si adevarat: «Aici zace poetul Evtusenko,/ la Praga de tancuri rusesti sfirtecat.»”. Si cel de-al doilea: „Nu-mi curge singe evreiesc in vine,/ si totusi sint urit ca un iudeu./ Dar cind antisemitii dau in mine,/ eu stiu ca rusu-adevarat sint eu”.
Nascut in 1933 in oraselul Nijneudinsk, din parinti ucraineni deportati in Siberia, poetul a cunoscut de mic pe propria sa piele ororile lagarelor staliniste. Biografia sa e pe masura poeziei pe care a scris-o. Intrebat de un reporter de ce poarta haine atit de colorate, poetul a raspuns cu amaraciune: „Razboiul a rapit toate culorile copilariei mele. Unicul loc colorat era taigaua. Sa va spun un secret: florile Siberiei sint cele mai frumoase din lume. Ma imbrac asa ca sa compensez toate culorile furate de razboi. Imi place curcubeul”.
L-am intilnit la Bucuresti, la o serata organizata de doamna Loghinovski si Albert Kovacs. Poetul venea de la Cotroceni, unde fusese decorat de presedintele Basescu. In cinstea sa, poetul Mircea Dinescu pregatise o masa speciala, din care n-au lipsit ciupercile, palinca Dinescu, urda si somnul, preparat in cel mai pur stil dinescian. L-am vazut intrind pe usa, imbracat in tinuta sa obisnuita: un sacou in toate culorile curcubeului si cu cravata portocalie, incrusta cu motive florale. Recitatul pe care l-a dat in fata presedintelui il obosise peste masura. Dupa ce a dat mina cu noi, s-a lasat intr-un fotoliu sa-si mai traga sufletul. Fata lui uscativa avea ceva din tristetea unui mim venit sa se reculeaga in spatele cortinei, dupa ce s-au stins in sala hohotele de ris si aplauzele. Reculegerea n-a durat decit o clipa. Scuturindu-si capul, Evgheni Evtusenko si-a revenit in forma. Aflind ca sint din Iasi, mi-a spus la ureche: „In anii ’60 am trecut pe acolo. Tovarasii m-au cazat la cel mai bun hotel. Din banii pe care-i cistigasem publicind versuri am cumparat vin rosu romanesc, puterea ursului. Iar noaptea am impartit-o cu cea mai frumoasa femeie pe care am intilnit-o vreodata. In timp ce ne iubeam pe canapea, portretul lui Gherghe Ghorghiu-Dej s-a desprins din perete si ne-a picat in cap. Mi-am dat seama atunci ca semnul acesta e de bun augur si ca dragostea invinge orice dictatura. De aceea nu m-am mirat cind mai tirziu a picat zidul Berlinului, apoi comunismul…”. In timp ce devora pestele, poetul a mai adaugat: „Iasul a fost primul oras strain pe care l-am vizitat. As vrea sa-l mai revad… Cine e primar acolo?”. „Il cheama Nichita”. „Oho, numele acesta pentru mine de e de bun augur…”.