Un scurt popas pentru reincarnare

Cezar Ivanescu face parte din acea specie rara de poeti-trubaduri meniti sa incinte ochiul, dar mai ales delicatele si mereu clevetitoare urechi ale curtenilor, imbracati in vesminte scumpe, ce roiau, altadata, pe la curtile principilor. Nascut prea tirziu, intr-un secol al vitezei, in care lucrurile si-au iesit din titini, iar formele si-au pierdut rotunjimea frusta, itindu-si pe sub fustele sumetite ale noptii unghiurile sortite sa devina prada unei arte absurde, poetul nu s-a sfiit sa-si struneasca struna, cintind in van, cu vocea lui profunda, ce scormonea grotele unor ev-uri (si eu-ri) de mult apuse, pentru a ne aminti de frumusetea nepieritoare ce stapineste lumile Mandalei. Izvorul poeziei sale trebuie cautat, deopotriva, in versurile risipite ale cintaretilor bolnavi ai lui Lucian Blaga din ciclul La cumpana apelor, ce "strabat amurguri/ cu crini albi in gura", inchinzind in ei "un sfirsit sub armura", dar si in textele vedice, ce s-au transmis prin viu grai de la o generatie la alta, printr-o rostire sacerdotala, ale vechii Indii. Pentru a le simti, trebuie sa le ascultam sunetul si sa ne lasam spiritul in voia sunetelor pe care le emana cintecul, asemenea unui fluviu ce poarta in matca sa ramasitele arse ale trupurilor noastre trecute si luntrile ce duc spre tarimul reincarnarilor succesive, aflat undeva la granita dintre Ieri, Azi, Miine si Nicaieri… Rispindu-si cintecul prin lume, poetul Cezar Ivanescu a trait cu ferma convingere ca motorul si generatorul formelor ce pun universul in miscare e extinctia. Moartea, dispartia totala. In viziunea sa, moartea nu poate fi tinuta in friu. Tensiunea acumulata prin anihilare explodeaza din punctul ultim, determinind trupurile si sufletele sa renasca din propria lor cenusa. El vede Neantul "ca pe un sin matern", din care, alaptindu-se, nefiinta prinde viata, umlindu-si carnea de durere, "dementa neagra" si pacat: "Nu-si uita carnea tiparul ei ciudat – vesnic crestete umede se-ndeasa spre mine" – clameaza poetul intr-una din numeroasele sale poezii intitulate Rod. In conceptia sa, Erosul si Thanatosul sint niste "identitati" sau zeitati complentare. Eminesciene, in esenta lor. Astfel, viata isi trage radacinile din moarte si moartea din viata. Ele sint legate una de cealalta printr-un cordon ombilical, germinind una in pintecul celeilalte. In poemele sale, carnea se degradeaza si infloreste, pastrind in matricea ei memoria unor fapte trecute. Si, odata cu ea, si intreaga materie ce o inconjoara. Trupurile fosgaie asemenea unor melci iesiti din uriasa cochilie a mortii. Cutremurat de groaza, spiritul poetului planeaza deasupra lor, asemenea unei pasari cu aripi ce acopera orizontul. "Nu-si uita carnea tiparul ei ciudat", ea se zvircoleste mereu, intinzindu-si tentaculele in timp si spatiu. Taina carnii n-o poate patrunde nici un intelept si nici un rege. Doar miinile brutale ca satirul ii pot dezlega misterul. Cunoasterea inseamna ardere si suferinta. Dar si lascivitate si umilinta. In acelasi poem, Cezar Ivanescu afirma: "Stau la marginea spetei mele/ si cu durere-mi privesc partile rusinoase ale trupului" si "ca un luminarar/ imploratia mi-o indrept/ spre pilpiierile capului meu galben…" Avem de-a face aici, in acest fragment poetic, cu o asociatie neasteptata de idei. Contemplarea propriului trup, a partilor sale procreatoare, il trimite cu gindul pe poet la luminarea rasucita de miinile dibace ale lucratorului in ceara. Simbolul falic, deopotriva erotic si thanatic, e legat de chipul poetului, ce arde ca o flacara dedesubtul, poate, si deasupra, crestetului galben, napadit de semnele stingerii trupesti si spirituale, petrecute odata cu eliberarea. Odata cu imprastierea semintei in gol, in intuneric, nasterea se ingemaneaza cu moartea. In acest sens, ultima parte a poemului e revelatoare. "O, aminteste-ti cit de putin,/ cum arata tiparul acelui vas usor/ in care rodul ni-l purtam surizatori…". Poetul face aluzie la uterul matern, ce se confunda aici cu matricea din care iau nastere lumile posibile. Amintirea lui e sinonima cu paradisul initial, dupa cum si perioada germinarii, in care spiritul asteapta reincarnarea, ne trmite cu gindul la purgatoriu. Succesiunea nasterii si a mortii nu reactiveaza memoria, ci doar tiparele, punind in miscare simturile, ce trezesc spaima de moarte si dorintele. "Vesnic crestete umede se-ndeasa spre mine…". E vorba aici, desigur, de crestetele noilor nascuti, ce se itesc deschizindu-si pleopele umede in lumina prin triunghiul carnal ce desparte lumea increata de cea creata. Ideea aceasta e exprimata extrem de limpede in scurta poezie Turn, ce suna astfel: "Cind m-am nascut, mama/ pe o masa intinsa cumplit suferea,/ mama mea cea buna/ pe-o masa;/dar pe cealalta/ mama mea Moartea/ goala, lungita, suridea/ atit de frumoasa/ mama mea Moartea/ suridea/ caci copilul ei ma nasteam fara ca ea sa sufere…"

Pornind de la sonortatile Doinei eminesciene, poposind pe la Curtile dorului lui Lucian Blaga, Cezar Ivanescu a reunit in struna lirei sale sonurile medievale ale muzicii preclasice si cele ale artei trubadurilor, cu gravitatea rostirii orientale a textelor sacre ale Mahabharatei lui Krishna, armonizind crestinismul cu hinduismul si budhismul. Calauzit de ideile sale si de cintecul pe care l-a intonat de-a lungul unei intregi vieti, poetul si-a modelat chipul facindu-l sa consune cu mesajul pe care ni-l transmite arta sa. El exprima deopotriva teama si extaz. E chipul pe care-l poarta un saman. Un chip totemic, sculptat la capatul unei cirje de vrajitor – o masca sumbra ce se anima si se inveseleste pe masura ce cintecul pe care-l intoneaza monoton prinde putere, contaminind asistenta din jur.

Nascut in zodia puternica a Leului, poetul si-a facut o imagine ideala despre sine, proiectindu-si eul intr-o dimensiune mitica. Lectura textelor sacre l-a determinat sa creada in nemurirea sufletului si in reincarnare. Revelatoare in acest sens ramine marturia din Timpul asasinilor: "Mary relateaza ca un psihanalist i-a spus, dupa lectura cartii mele despre Marin Preda, ca pastrez in mine vie amintirea tuturor traumelor, de la traumele uterine, pina la expulzare, si toate celelalte suferite in decursul incarnarii mele actuale…". La traume reale poetul a adaugat mereu altele noi, imaginare. "Sufar zilnic si enorm – scrie el – ca nu sint Marilyn Monroe". Desigur, afirmatia trebuie citita si in nota ei ironica. Poetul era un adept al traumatomantiei, care ii permitea sa se apropie de arta "celor alesi" si sa descifreze viitorul in functie de ranile primite in trecut. "Dumnezeu nu mi-a dat stigmatele, conchide autorul Rod-ului, dar mi-a dat voie sa mi le procur". Si le-a procurat din plin, apelind la blestem si la minie, care, pentru el, au fost doua moduri paradoxale de asceza si de descarcare a energiei sale creatoare. "Urmind aceasta arta, ma voi expune continuu – marturiseste poetul – ca un demonizat pina la sfirsitul vietii…". Aceasta fraza trebuie descifrata ca un crez launtric. Ea e, de fapt, o cheie ce ne permite sa descifram o parte din contradictiile si meandrele destinului sau literar si uman. Salvarea si adulatia pot veni si prin damnare. Prin oprobiul public. Inarmat cu o astfel de credinta, poetul nu s-a sfiit sa agate, in pioneze, pe usa camerei sale, urmatoare inscriptie: "Marti spre miercuri dimineata, intre orele 4 si 5, in spitalul din Birlad, pe intuneric – era camuflaj din cauza bombardamentelor – pe 6 august 1941 s-a nascut Cezar Ivanescu, reincarnare a lui Caius Iulius Caesar, si care se va stradui in aceasta existenta sa faca astfel incit sa poata deveni un Budha intr-o existenta viitoare…". Forta verbului sau il fereste de ridicol, mentinind in noi vie flacara acestui crez.