Un „zugrav” postmodern

De multe ori ne incurcam in cuvinte dintre cele mai simple. Confundam, de pilda, jocul cu joaca. Jocul are miza, presupune reguli, contabilizeaza rezultate, stabileste ierarhii, tinteste cistigul sau performanta; joaca, in schimb, este superficiala si capricioasa. Scopul sau finalitatea ei? Destinderea, distragerea de la indeletniciri socotite „serioase". Jocul este sobru si interesat; joaca – infantila si dezinteresata. Investim doze variabile din cele doua mai peste tot: in sport, scris, politica, razboi sau amor. "Spatiul" jocului este indefinit. Acceptam, de pilda, "jocul sortii", dupa cum aceasta, cinic, isi "bate joc" de noi. Cum se pozitioneza insa arta in raport cu jocul? Dar cu joaca?

Chestiunea in sine nu a trecut indiferenta "speculatorilor" in ordine filosofica. Johan Huizinga, de pilda, autorul lui Homo ludens, argumenteaza in favoarea unei complicitati profitabile intre joc si cultura. Incordarea si nesiguranta sint specifice jocului. Spiritul de competitie face ca rivalitatile, tensiunile agonice sau antagonice sa-si gaseasca rezolvare in organizarea de intreceri nobile si pasionante. Chiar si artele se inscriu intr-o cursa a intiietatii expresive, una care le face, deopotriva, atractive si placute. Din perspectiva disponibilitatii la joc, ies in evidenta – crede Huizinga – tocmai  dansul, muzica si poezia. Artele plastice, in schimb, datorita dependentei de efortul fizic, de rutina manualitatii,  presupun jubilatii ludice atenuate. Doar din joaca sau plictiseala ajungem uneori sa desenam, sa pictam sau sa modelam. De aici si o anume precaritate a genului in discutie.

Pentru plasticieni, perspectiva olandezului trebuie sa fie descumpanitoare. Din postura hermeneutului de buna conditie, Hans-Georg Gadamer reabiliteaza oarecum lucrurile. El descrie arta in termeni de "joc, simbol si sarbatoare". Recunoastem in fiecare "opera" un joc al reprezentarii si codificarii, dar si un altul, al descifrarii si interpretarii. Experienta artistica este si "participativa", sociala, dar si evaziva, ludica, dind posibilitatea unor referinte secunde care o sporesc in "greutate" sau relevanta. Tot ea ne sustrage uzurii cotidiene, ne dezbraca de salopetele obisnuite, pentru a ne oferi rasfatul unor vesminte festive. 

De pe o atare platforma estetica poate fi legitimat proiectul derulat zilele acestea, la Cupola, de mai tinarul Adrian Crismaru.  Doctorand la Universitatea de Arte (sub indrumarea profesorului Liviu Suhar), artistul s-a facut remarcat in ultimii ani nu doar prin consecventa "expunerilor" pubice, dar si prin coerenta desfasurarii lor. Ciclul Arta si jocul isi consuma astfel un al treilea episod, centrat pe tema ambiguitatii dintre ris si plins.

Lucrarile lui Adrian Crismaru fac trimitere la deriva prelungita care afecteaza "lumea artei". Ce se intimpla cu artistii in vremuri de criza?  Cum ar trebui acestia sa reactioneze? Adrian Crismaru refuza echidistanta sau neutralismul. Sintem vrednici de plins, insa risul ne mai poate salva. Fiecare din tablourile sale evoca o "istorie" trista la care privitorul raspunde cu un zimbet amar. Artistul din picturile de la Cupola inainteaza haotic, lupta cu morile de vint,  aidoma lui Don Quijote, sau "latra" la luna ca un ciine fara stapin. Ciinele comunitar, replica metaforica a "artistului fara stapin", este ipostaziat si in alte lucrari cu amprenta "canina": una infatiseaza un ciine-melc (patruped hibrid, simbolizind ciinele fara adapost, cel care isi poarta "casa" cu el), alta un "Strigat canin" in maniera lui E. Munch – excelenta traducere vizuala a disperarii celui uitat de semeni sau abandonat. O pictura realizata in tusa clasica surprinde umilinta artistului de la ghiseul unei case de amanet, venit sa-si instraineze "sectiunea de aur", singurul bun pretios care i-a mai ramas. Alte doua lucrari vorbesc despre ispita fugii in Occident; opinca autohtona ia cu asalt "cizma" italiana sau tarlalele spaniole de capsuni, ambele vazute ca locuri viitoare de fuga sau de exil.  

Piesa de rezistenta a expozitiei este un autoportret intitulat Un alt zugrav, aluzie la o tabloul Un zugrav al lui Stefan Luchian – considerat a fi unul dintre cele mai bune autoportrete psihologice din istoria artei autohtone. Afectat de boala, dar si de neajunsurile cotidiene, Luchian se surprinde cu capul descoperit, in postura blajina, tinind penelul in mina sa dreapta, pregatit de lucru. Crismaru, in schimb, tine la "poza";  se picteaza studiat, cu palarie, iar in mina stinga tine un trafalet. Exista in cele doua tablouri si coincidente, dar si contraste. Titlul sugereaza continuitate pe linia unei meserii onorabile, indelung exersate. Pictura presupune tehnica si mestesug. Crismaru asuma traditia, dar si epigonismul; el recunoaste ascendenta Maestrului de altadata, fata de care se prezinta ca discipol stingaci, inzestrat cu unelte nepotrivite. Intr-o "lumea de-a-ndoaselea", el insusi se picteaza in raspar. Cadrul tabloului este inversat, astfel incit imaginea refuza luciul si pretiozitatea ramei, scotind la iveala derizoriul a ceea ce nu se vede indaratul pinzei. Chipul artistului este plasat tocmai pe aceasta parte, obscurizata pina acum, evocind parca un moment al sinceritatii totale. Recuzita de motive postmoderne este astfel folosita din plin.

Adrian Crismaru refuza deocamdata compozitiile abstracte, ca si tehnicile neconventionale, in favoarea unor formule care imbina, ironic sau parodic, figuratia si mesajul. Pentru multi dintre "noii zugravi", arta nu este joaca. Presupune risc, incordare, nesiguranta, dar si pasiune ori placere. "Jocul artei" este prea serios pentru a fi tratat cu superficialitate. Vreti sa va convingeti? Mergeti la Cupola…