Ursii albi… (II)

Si mai era, in 1990, un lup singuratic acolo, la mare: D.R. Popescu. Si pe el il ocoleau (aproape) toti. Fusese debarcat de la sefia Uniunii, de altfel predase cheile fara nici o opozitie si, probabil, fara nici un regret. Sau cu regretul ca functia il obligase la compromisuri pe care, altminteri, nu le-ar fi facut. Mi s-a parut o intrare in normalitate cind – prin ’94-’95? – DRP a primit premiul Uniunii Scriitorilor. A fost o proba ca – vorba lui Manolescu – "literatura nu are culoare politica", valoarea trebuie recunoscuta si rasplatita dincolo de optiunile sau de ratacirile autorului. Dar atunci, in ’90, cei ce „ii dusesera tava" lui DRP se straduiau sa i-o duca lui Mircea Dinescu si era de tot caraghioslicul sa-i vezi pe functionarii Uniunii – de la Traian Iancu, rechemat de la vatra, pina la bucatarul sef – , dar si pe unii scriitori, facindu-se pres in fata noului presedinte. Cu care, doar cu un an in urma, se trageau de sireturi… Dar Dinescu abia daca ii baga in seama. Nu mai era homo ludens din anii precedenti, cind improviza tot felul de jocuri pentru copii, de se tineau scai de el; devenise sobru, acru si inabordabil, de parca inghitise un bat, cu sare amara.

Tot asa, Nicolae Manolescu nu mai avea timp si nici dispozitiune sa stea seara, la politicale, pe terasa, unde discutiile erau confiscate acum de Breban, cu langajul lui arborescent, cuceritor si inepuizabil (deranjant doar prin autoreferentialitatea obsesiva), sau de Marius Tupan, mereu in verva polemica. Manolescu vroia sa-si depuna candidatura la presedintie (a tarii, nu a Uniunii), scria editoriale, dadea interviuri, isi pregatea campania electorala si abia daca era vazut o data, de doua ori pe zi. Desi il simpatizam si l-am fi votat (aproape) toti, era si ironizat (din pacate, in absenta lui) pentru modul cum luase distanta fata de muritorii de rind. Intr-o seara tirzie, ambalindu-ne in acest (ne)vinovat joc, o distinsa poeta, excedata de faptul ca Manolescu ne ignora, a improvizat o "sceneta" de intimpinare, dupa modelul cunoscut, a viitorului presedinte. Fiica poetei, stimulata de mama, a inceput sa recite, in hazul general: "Bine-ati venit in mijlocul nostru, mult iubite si stimate domnule Nicolae Manolescu!". Din fericire, Manolescu n-a ajuns – dupa ce s-a lasat de politicale – decit presedinte al Uniunii Scriitorilor. Adica ceea ce i se potriveste cel mai bine. Cit despre modul cum functia trage un fel de cortina despartitoare (protectoare?) intre "emanat" si cei din jur, ca si despre efectul caderii din demnitati, s-ar mai putea glosa.

Ultima data am fost la mare in 1991. Mai apoi n-a mai fost posibil, sau n-am mai avut de ce. Revolutia a adus o involutie a posibilitatilor noastre financiare. Odata cu inaintarea in virsta, s-a insinuat si o incompatibilitate somatica fata de provocarile si efectele ascunse ale marii, ale expunerii la soare. Acolo, la mare, Ea, iubita si sotia, muza si mama, a descoperit nodulii care ii impovarau sinul sting. A urmat o lupta solitara si solidara, care a durat 15 ani. Eu descinsesem la mare cu multi ani inaintea Ei, dar Ea, cu o sensibilitate si o perceptie speciala, imi arata lucruri (nu doar acolo, pretutindeni) pe care eu nu le vedeam, sau ma faceam a nu le vedea. "Uite, ursii albi! Ursii albi!", mi-a spus, inca de la prima noastra "aventura" marina, intinzind mina spre nesfirsirile apei. "Unde vezi tu ursi albi?!", am mimat eu mirarea. "Cum, nu-i vezi?! Uite-i, vin spre tarm…". Si, intr-adevar, cohorte de ursi albi veneau, din departarile Nordului, spre noi. Nu-ti trebuia decit un pic de imaginatie, un pic de dispozitie ludica si multa, multa iubire, ca sa-i vezi. Doar ca, apropiindu-se, se loveau de tarm, de stabilopozi sau de dig si dispareau in adincuri. Spre a reveni iar si iar. Era si bucurie si intristare in acest joc si-n aceasta "viziune", care-ti developau un fel de imagine concreta a Neantului. 

Dupa retragerea Ei "acolo unde nu-i intristare nici suspin",  un timp am simtit, rascolitor, chemarea marii, a ursilor albi. Dar nu ma imaginam stind  singur pe faleza si privindu-i cum vin, cum dispar si reapar pe linia orizontului. Pentru aceasta reprezentatie e neaparat nevoie de doi. Desi partea mea solara inca mai rivneste "abandonurile" de altadata, mi-ar fi imposibil, cred, sa ma mai plimb pe faleza, sa ma mai dedau unor jocuri si concursuri sau unor nocturne agape, cu convivii. Sau toate astea mi-ar fi posibile, daca pustimea, prin gradina, s-ar juca de-a anablandianaaaa, daca Dinescu si Puca ar inalta zmeul, Fanus si Baiesu s-ar imbata cu citronada, iar Ea m-ar lua la brat si mi-ar spune la ureche, ca pe un mare secret: "Hai sa vedem ursii albi!…".