Usor, cu politica pe scari…

Caracteristicile fundamentale ale unui popor, conform lui Gustave Le Bon, sedimentate adinc in constiinta fiecarui individ, determina destinul istoric al unei natiuni, iar orgoliul colectiv este un motor ce pune popoarele in miscare. Un popor lipsit de incredere in destinul sau va fi umilit si saracit. In momentele de cumpana e nevoie de astfel de spirite care sa imbarbateze masa… Pornind de aici, imi pun o intrebare: Oare domnii de la FNI, care par atit de preocupati de economia noastra, l-au citit pe Le Bon? Daca l-ar fi citit si ar fi avut intentii onorabile, lucru de care ma cam indoiesc, atunci ar fi realizat ca pentru redresarea unei tari si iesirea din criza nu sint suficiente doar masuri de ordin economic, care spoliaza populatia si o aduc la o stare de umilinta si suspiciune patologice, ci e nevoie ca aceste masuri sa fie insotite de o rivigorare a spiritului national, de incredere in viitor. Or, ce s-a facut pina acum din punct de vedere psihologic e un adevarat dezastru. S-a actionat tocmai pentru stirpirea oricarei increderi ca ne-am putea redresa prin propriile noastre forte. Ni s-a Indus, incetul cu incetul, ideea ca, fara capital strain si fara o dirijare din afara, Romania nu este in stare sa intre in rindul tarilor civilizate. Ideea aceasta ne-a facut sa stam mereu cu mina intinsa la portile Europei, ne-a facut sa vindem pe nimic tot ce mai aveam de vindut, sa acceptam fara sa cricnim orice conditie impusa, ne-a facut sa ne pervertim constiinta si sa ajungem in halul in care am ajuns. Tind sa cred ca cei care ne-au adus in aceasta stare cunosc foarte bine modul cum functioneaza psihologia masei si au actionat constient, aducind populatia la nivelul unei mase informe, cazuta intr-o stare de apatie, care o face mai usor de manipulat si de condus, dar si incapabila sa mai aiba incredere in propriul sau destin. Poate ca, la nivelul politicii glogalizarii, efectul este cel scontat. Masa a fost adusa la acelasi numitor. Intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, se poate merge mai departe, pentru o disisipare a natiunii. Citit in aceasta cheie, ultimul mesaj transmis de FMI suna ingrozitor. "Cel mai mare pericol – ne avertizeaza FMI – pentru continuarea reformelor asumate de Romania fata de institutiile internationale este reprezentat de alegerile din 2012, intrucit Guvernul ar putea renunÅ£a la unele dintre acestea, pe motiv ca a fost depasita criza si economia revine pe crestere….". Pai daca societatea romaneasca nu primeste nici un semnal ca in urma trimbitatelor reforme se poate reveni la o viata ceva mai normala, cine ne va mai putea scoate din starea de prostratie in care am intrat?! Dar apropos de FMI: daca FMI ne traseaza politica economica si sociala, si nu numai, de ce nu isi asuma direct raspunderea? Adica: de ce nu preia friiele guvernului, ca sa ne fie foarte clar, odata si pentru totdeauna, cine ne conduce? De ce mai apeleaza la marionete, odata ce devine clar, aproape pentru toata lumea, ca deciziile nu se mai iau nici la guvern, nici la presedintie, ci in alta parte?! In ce ma priveste, eu cred ca alegerile vor aduce si ceva bun. In sensul ca masurile impuse din afara, macar pentru un timp, nu vor mai fi puse in practica orbeste… Va exista un discrenamint… Un regim detestat de populatie nu poate dura prea mult. Daca i-ar pasa de soarta guvernului actual, FMI ar trebui sa fie mult mai prudent in declaratiile sale publice… Se vede ca nu-i pasa… Oare de ce?

Cindva, am fost solicitat sa raspund la urmatoarea ancheta: "Ce legatura trebuie sa existe intre literatura si politica? Cit respectam, cit criticam?" Iata si raspunsul pe care-l dau acum: Literatura se construieste ocolind politicul. Ea nu trebuie sa devina o critica directa a actului politic, ci una indirecta. Politicul e un element incorporat in ea. In momentul in care se exagereaza intr-o parte sau in alta, intram intr-o alta zona. Ne intersectam cu panegiricul sau cu pamfletul. Referitor la a doua parte a sintagmei, cea aflata dincolo de cratima: "ce respectam, cit criticam?". Ce sa respectam si ce sa criticam anume? Literatura nu umbla cu formule. Aici nu poti face nici un fel de calcule, ca sa stabilesti proportia ideala. Cind e vorba de literatura, fiecare fraza se desfasoara dupa legea ei. Ea trebuie sa fie viabila de la un capat la altul. Pulsul sau continutul politic il dozeaza fiecare autor in parte, in functie de temperamentul sau. Unul ia realitatea cu totul asa cum e, sau pare a fi, si o "baga" in opera sa, altul insa lucreaza cu esenÅ£ele, prin urmare nu poti sa-i ceri unuia calauzindu-te dupa ceea ce face altul… Sabloanele se aplica doar in politica. Dar si acolo, daca nu exista masura, efectul este devastator…

Si fiindca politica ma intristeaza, as vrea sa raminem in domeniul literar si sa vorbim despre realitatea/irealitatea literaturii.

Am trait la un mod sublim, paroxistic realitatea si irealitatea literaturii. Sint si am fost mereu atras de acest neant alb (adevarata pilnie a lui Stamate) ce se deschide in fata mea atunci cind ma aplec peste pagina goala si incerc sa astern citeva rinduri pe hirtie. Am confundat deseori, constient sau nu, realitatea cu fictiunea. Probabil subconstientul meu tinde sa traiasca intr-o lume ideala. Rabufnirile de orgoliu, frustrarile, neimplinirile de tot felul la inceput ma umplu de indignare. Rumegind insa lucrurile, ma impac cu mine insumi si cu lumea in care traiesc. In forul meu profund, am crezut mult timp ca literatura poate schimba lumea. Opiniile. Mentalitatile. Politicul. Desigur, dupa cum vedeti, m-am inselat. Literatura nu poate schimba lumea.  Travaliul meu n-a fost insa zadarnic. Luptindu-ma cu ceilalti, am inteles ca, de fapt, lupt cu propria mea inertie. Treptat, am ajuns la concluzia, oarecum inteleapta (unii m-ar putea acuza de faptul ca m-am blazat – si nu vor fi departe de adevar) ca lucrurile nu pot fi schimbate din mers si ca orice schimbare presupune o perioada de gestatie, altfel exista riscul ca rezultatul acestor transformari sa fie un fetus mort, lepadat dupa un adevarat chin al facerii…. Dar fiindca veni vorba de schimbari, cred ca lucrurile se schimba cu de la sine putere, in functie de mutatiile profunde care se produc in interiorul lor. Actiunea din afara poate impulsiona ritmul. Poate grabi procesul de coagulare a noilor elemente ce intra in structura vechiului invelis. Dar nu mai mult. Ceea ce spun e paradoxal, e absurd ? Si atunci, pe bun dreptate, ma veti intreba de ce e nevoie de atita tevatura in lumea asta, odata ce ea se schimba de la sine?

Cred ca tevatura e germenele necesar, care duce in cele din urma la schimbare…

Aici literatura isi are rolul sau. Ea influenteaza politica… Dar dupa un timp…