25 de la 21 (II)

III. 21 decembrie 1989. Întâmplări

La serviciu, nimeni nu lucra. Toţi aşteptam discursul lui Ceauşescu. Nu mai ţin minte dacă venise cineva cu televizorul Sport sau era deja acolo, al atelierului, dar toţi aşteptam să înceapă discursul.

„Alo! Alo! Staţi liniştiţi la locurile voastre!” După care transmisiunea s-a întrerupt. Atunci am ştiut că, gata, asta e. Am făcut curat la locul de muncă, m-am îmbrăcat şi m-am pregătit să plec. L-am întrebat pe şeful meu unde e asta, Piaţa Poporului (fiindcă acolo anunţaseră că avusese lor mitingul organizat de Ceauşescu). Omul, fie pentru că nu ştia, fie pentru că vroia să mă protejeze, mi-a zis că probabil e pe undeva pe la Casa Poporului.

Am coborât din metrou la Unirea. În drum spre suprafaţă, mă uitam avid la feţele oamenilor, în speranţa că voi vedea o privire complice, un semn, ceva. Nimic. Feţele aveau expresiile obişnuite. Şi-atunci am început să-njur, în gând: gros, cu furie. Neam de căcănari, ţară de imbecili nevertebraţi, nici măcar acum n-aveţi curaj…

Când am ajuns la suprafaţă, mi-a venit inima la loc. Pe colţul dinspre Călăraşi al Unirii era strânsă lume care scanda. „Jos Ceauşescu!” „Ti-mi-şoa-ra!” Ce bine era să auzi „Jos Ceauşescu!”. Mulţi tineri, păreau studenţi, vreo 50-60. M-am băgat în grup şi mi-am aprins o ţigară. Eram fericit!

După vreun sfert de oră grupul a coborât de pe trotuar în stradă. Ideea era să mergem spre Universitate. După câţiva metri, când m-am uitat în urmă, am văzut că plecasem doar vreo 10-15. Ceilalţi rămăseseră pe trotuar. Ne-am întors, şi după încă vreun sfert de oră am reluat operaţiunea. De data asta, am plecat cu toţii.

Spre Universitate, bulevardul era blocat de un cordon de miliţieni. M-am gândit că n-o să ne lase să trecem, dar când am ajuns în dreptul lor s-au dat la o parte. Începea marşul.

Pe la jumatea drumului spre Universitate, eram deja vreo mie sau două. Lumea ieşise la balcoane să ne vadă şi ne aplauda – cum ne aplaudau şi cei de pe trotuare. Deasupra noastră zburau elicopterele Miliţiei. Când le vedeam, începeam să huiduim şi strigam şi mai tare „Jos Ceauşescu!”. Dar, dincolo de huiduieli şi de scandările noastre, entuziasmul era general. Forma era a unui marş de protest, dar substanţa era a unei parade. Lumea era mai degrabă fericită decât furioasă.

*

„N-or să tragă, îmi spuneam. Aici n-or să tragă. Bun, au tras la Timişoara, dar aici n-or să tragă. Uite Interul, la Inter sunt o grămadă de ziarişti de-afară, cum o să tragă de faţă cu toţi ziariştii?!?”

Trecusem de intersecţia de la Universitate, ne apropiam de Inter. Şi atunci, de pe Boteanu au apărut în viteză două TAB-uri. Au intrat pe bulevard şi s-au oprit în faţa noastră. Ne-am oprit şi noi. Scena era suprarealistă, TAB-urile alea n-aveau ce să caute în peisajul colorat cu bucuria noastră. şi totul s-a petrecut parcă cu încetinitorul.

Turelele celor două TAB-uri (sau cum s-or chema) s-au deschis simultan. Şi prin găurile alea au început să iasă soldaţi cu puşti-mitralieră. Şi au început să tragă.

În aer. În aer cred că au tras. Am început toţi să fugim. Eu am fugit pe străduţe, în căutarea unui telefon public. Până la urmă am dat de unul într-un magazin de pâine. Am intrat şi am sunat la serviciu, i-am zis şefului meu ca la terminarea programului să le spună fetelor să nu treacă pe la Universitate, fiindcă ăştia au început să tragă.

Vânzătoarea asculta în tăcere. Când am ieşit din magazin m-am uitat la ea şi ea la mine. Avea o privire îngrozită.

*

În Piaţă, bulevardul era din nou ocupat de protestatari. TAB-urile parcă dispăruseră, dar apăruseră în schimb scutierii. Spre Inter, cam pe unde e acum placa în memoria lui Cristi Paţurcă, un grup de tineri aprinsese nişte lumânări şi scanda „Ceauşescu, fii boier,/ Fă şi tu ca Honecker”.

O bătrânică traversa bulevardul cu ochii în lacrimi şi spunea „Bravo, tineretul! Bravo, tineretul! Noi n-am avut curaj. Bravo, tineretul!” Atât putea să spună.

La un moment dat a apărut printre noi un câine maidanez. Cineva i-a aruncat o felie de salam. Câinele a mirosit-o şi a plecat mai departe. „Uite, a strigat omul, nici măcar câinii nu mănâncă salamul pe care ne obligă ăştia să-l mâncăm!”

Un domn în vârstă le spunea unor tineri „Lăsaţi-mă pe mine să merg în faţă. Am fost în război, sunt bătrân, poa’ să mă-npuşte, nu mi-e frică de moarte”.

*

„Vin muncitorii!” De-a lungul zilei am auzit de câteva ori strigătul ăsta. Şi de fiecare dată răspundeam cu urale. Dar n-au venit. Au venit, în schimb, a doua zi şi l-au pus pe Ceauşescu pe fugă.

*

Am cunoscut o fată, venise şi ea tot singură, ca mine. Se ridica pe umerii mei, ca să vadă mai bine. Îmi spunea că ea merge vara la mare doar în iulie, nu în august, ca muncitorii. Nu, nu era elitism, era doar frondă – şi dorinţa, pe care o aveam cu toţii, de a ieşi din mâzga uniformităţii. Era ca şi cum ai striga azi „Nu corporaţia face legislaţia!”.

Aerul mirosea a praf de puşcă, deasupra noastră zburau elicoptere şi trăgeau cu trasoare, scutierii blocau străzile laterale, în jur oamenii strigau „Jos Ceauşescu!”, iar ea îmi povestea cele mai teribile poveşti.

Nu mai ştiu cum o cheamă, nici măcar nu mai ştiu dacă mi-a spus cum o cheamă. Sper că e bine.

*

Spre seară am plecat. Mi se făcuse frig şi foame, am zis că merg până acasă ca să mănânc ceva şi să mă schimb, după care mă-ntorc. Nu m-am mai întors, m-au sechestrat ai mei.

Am coborât la metrou la Universitate. Pe perete, cineva scrisese deja cu cărbune versurile lui Nichita.

„Să ningă peste noi cu miei doar astăzi,

Să ningă inima din noi,

Noi niciodată nu am fost noroi”

IV. Epilog. Vom muri şi vom fi liberi!

La un moment dat, cineva s-a cocoţat pe stâlpul de la Ciclop şi a început să strige către noi: „Hai să ne organizăm!”

Ce idee! Da, chiar aşa, hai să ne organizăm! Brusc, parcă am fi avut cu toţii o revelaţie, parcă totul devenise clar, ştiam ce trebuie să facem. Dar, la urma urmei, ce trebuia să facem? Ce-ar fi urmat după ce ne organizam? Şi ce Doamne iartă-mă însemna asta, să ne organizăm?

Nimeni nu ştia, aşa că am început să strigăm cu toţii: „Hai-să-ne-or-ga-ni-zăm!” Strigam şi eram fericiţi, iluminaţi de un slogan a cărui simplă repetare punea lumea în ordine. Hai-să-ne-or-ga-ni-zăm! Am strigat aşa minute în şir, pe urmă am trecut la alte sloganuri. Cel de pe stâlp a mai încercat de vreo două ori să ne readucă la realitate, dar în cele din urmă s-a lăsat păgubaş.

Peste mai mulţi ani am aflat, cu totul întâmplător, numele celui care se urcase atunci pe stâlp. Era Dan Iosif.

Voi, cei care n-aţi fost acolo, puteţi să spuneţi ce vreţi despre el, puteţi să-l judecaţi cum vreţi. Sunteţi liberi. Eu însă nu-l voi judeca niciodată pe Dan Iosif – şi, orice-ar fi făcut după, nu voi spune nimic rău despre el.

Scriu toate astea ca să înţelegeţi că pe 21 decembrie n-am fost sfinţi. Am fost doar vii, liberi, uneori puţin ridicoli, deloc binecrescuţi şi deloc cuminţi. Iar unii dintre noi au avut un curaj nebun.

Sfinţi sunt doar cei care au murit. Atunci sau mai târziu.

Odihneşte-te în pace, Dan Iosif, pe orice stâlp vrei tu. Şi odihneşte-i şi pe ceilalţi!

Sorin Cucerai este traducător şi publicist