“Nihil SI(n)E Deo”

O coincidenţă expresivă face ca ziua de 25 octombrie să semnifice nu numai sărbătoarea oficială a Armatei Române, ci şi, de 93 de ani, să însemne ziua de naştere a Maiestăţii Sale, Regele Mihai I al României, ambele reprezentând simboluri ale trăiniciei şi curajului cărora li se cuvin urări de viaţă lungă. Poate că o evocare sumară a rolului jucat de Casa Regală în istoria recentă a ţării ar putea constitui un bun contrapunct la talazurile de propagandă şi manipulare pe care, inevitabil, orice proces electoral prezidenţial le aduce cu sine. Mai ales că, de aproape un sfert de secol, de la căderea regimului comunist, tema monarhiei a fost una destul de sensibilă şi de disputată.

Întruchipând cu asupra de măsură cele patru valori cardinale care călăuzesc activitatea Casei Regale a României: Spirit de Răspundere, Loialitate, Generozitate şi Puterea Exemplului, Maiestatea Sa dovedeşte o surprinzătoarea ambiţie de a-şi înfrunta destinul potrivnic şi de a câştiga, în ciuda unor auguri care i-au fost mereu nefavorabili, pariul cu posteritatea. Nu e vorba să facem aici, deşi poate ar merita la un astfel de ceas festiv, evocări encomiastice sau cine ştie ce jocuri propagandistice, ci doar de a medita un pic la modelul de decenţă şi stabilitate, de calm şi respect pentru ţară şi valori pe care ni-l oferă, măcar de două decenii şi jumătate, Regele Mihai. Şi de a îi identifica parţial pe cei cărora acest model le creează insomnii.

Mihai I a fost un rege nefericit, fără noroc, fiind, de mai bine de cinci decenii, şi ţinta celei mai furibunde propagande de mistificare şi maculare creată şi amplificată de agenţii puterii politice sovietice, din ţară şi străinătate. M-am întrebat adesea cum face faţă acestui neobosit atac, întreţinut pe toate canalele pe care spionajul comunist le-a putut controla: de la propaganda oficială din ţară, la cea oficioasă din exil, la presă cumpărată, la presă infiltrată şi la agenţi de influenţă, zvoneri şi răspândaci, nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării în încercarea de a eroda influenţă sănătoasă pe care buna cuviinţă, decenţa şi spiritul de dreptate al Suveranului ar fi putut-o avea într-o ţară subjugată de reţelele de influenţă kaghebistă. Deşi pericolul restauraţiei monarhiei era extrem de improbabil într-o ţară unde majoritatea era în completă necunoştinţă de cauză, după cinci decenii de mistificare a istoriei, iar forma de guvernământ părea să rămănă pe vecie cea impusă de tancurile Armatei Roşii, nefiind niciodată cu adevărat aleasă de popor, totuşi această teamă a fost continuu prezentă în anumite medii.

Zilele trecute însă, în contextul în care candidatul cel mai bine plasat în sondaje al opoziţiei se declarase un ferm susţinător al republicii, candidatul puterii lăsa să se înţeleagă că, chiar dacă va câştiga alegerile, "dacă un referendum va da câştig de cauză monarhiei, el promite că îşi va da demisia". Cum această declaraţie era dată înainte de amorsarea scandalului de retrocedare frauduloasă a 43.000 de hectare de pădure prin intermediul domnului Paul Lambrino, prezumtiv aspirant la tron, presupusul agent al acestei combinaţii ar merita, totuşi, câteva comentarii.

Progenitură a unui bastard regal (m-au amuzat copios reproşurile primite de la diverşi patrioţi cu epoleţi, obişnuiţi, de regulă, cu sudalma groasă, dar extrem de pudibonzi la acest subiect, care îmi semnalau sensibilitatea chestiunii!), domnul Paul Philippe "de România" este, neîndoielnic, moştenitorul fratelui vitreg al Regelui Mihai. Nu încape deci nicio îndoială că, în conformitate cu prevederile Codului Civil, este perfect îndreptăţit la o parte din moştenirea lăsată de bunicul său, Carol al II-lea, în măsura în care poate fi stabilită cu o oarecare aproximaţie masa succesorală a cetăţeanului faţă de aceea a regelui. Problema cheie aici, desigur, a fost şi rămâne în ce măsură domnul Lambrino este îndreptăţit la o moştenire regală, ca titlu şi ca posesiuni, în contextul în care Carol al II-lea, dominat de pulsiuni corporale devastatoare, a renunţat la tron şi a sfidat reglementările Casei Regale fugind cu focoasa vasluiancă Ioana Maria Valentina Lambrino, zisă "Zizi", bunica lui Paul, cu care s-a căsătorit în secret, căsătorie anulată apoi. Nu e aici locul pentru a intra în detalii istorice, dar, după renunţarea la tron a lui Carol al II-lea, singurul care a fost validat ca rege atât prin lege, în faţa Parlamentului, cât şi de drept divin, prin slujba Patriarhului a fost, şi a rămas Mihai I (detronat, ilegal, de propriul tată în 1930 şi reinvestit, doar cu binecuvântare în lipsa Parlamentului care fusese dizolvat de Carol al II-lea, în 1940). De aceea, Mihai I, în calitate de rege (declaraţia din 30 decembrie 1947, smulsă sub ameninţare, este nulă de drept) este şeful recunoscut al Casei Regale şi poate decide, după cum a şi făcut în 2007, succesiunea la tron, în măsura în care, vreodată, România ar putea decide revenirea la monarhie.

Faptul că domnul Paul Lambrino, singurul bărbat de descendenţă regală, putea deveni un bun levier de forţat Casa Regală nu a trecut, desigur, neobservat pentru serviciile de spionaj ale dictaturii şi, uitându-mă pe biografia colorată a acestui personaj aş îndrăzni să spun că viaţa sa aventuroasă a luat brusc o turnură mai casnică şi mai stabilă, cu o bunăstare crescută, după anul 1985, când, pe neaşteptate, începe să devină extrem de interesat de rădăcinile sale româneşti, se apucă să facă cercetări pentru o monografie a tatălui său, pe care o publică rapid şi fără oprelişti în Occident, regăsindu-şi apoi, vesel, ţara şi "regatul" fix pe 10 ianuarie 1990 (da, pe 10 ianuarie 1990!) când aterizează nestingherit pe aeroportul Otopeni adus cu un avion privat, în perfect contrast cu hăituirea sălbatică de care are parte adevăratul rege o lună mai târziu. Timp de peste două decenii, justiţia română, la toate palierele ei, îi recunoaşte cele mai surprinzătoare drepturi şi ranguri acestui personaj bizar, fiind mereu primit cu onoruri de oamenii politici dependenţi de servicii, unii dintre ei nesfiindu-se şi să se încuscrească cu cei doi trişti şi famelici clovni cu "sânge albastru" care furnizau subiecte fluviu pentru o presă avidă de cancanuri. Până de curând, mă tot întrebam la ce foloseşte acest spectacol grotesc şi mi se părea bizar ca acest personaj, probabil recrutat de spionajul ceauşist, să aibă o asemenea protecţie şi vizibilitate în ţară şi nu, cum ar fi fost mai probabil, în străinătate. E o întrebare ce merită dezbătută în curând.

Să ne fi cotropit, oare, spionii noştri?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii