Arta, manual de întrebuinţare

În fond şi la urma urmei, întreb şi eu, ce este arta şi la ce foloseşte? Privite de sus, manifestările artistice sunt nişte aberaţii, nişte anomalii, ciudăţenii bolnave: oameni care ţopăie fără finalitate pe nişte scrijelituri sau bătăi ritmate, care trag de nişte corzi ce scot sunete tot fără finalitate, care spoiesc cu vopsea pereţii, făcând forme totalmente ilogice, care vorbesc unii cu alţii lucruri inutile, care scriu neadevăruri la fel de absurde, fără noimă.

Un răspuns logic ar fi că arta e o încercare de satisfacere fizică a unei nevoi psihice. Oamenii, fiind în fond nişte nebuni, se îmbracă frumos şi se parfumează când merg la un concert chiar dacă acesta este noaptea şi în aer liber, pentru că simt nevoia de frumos, de elevat, de altceva dincolo de realitate. Oamenii au nevoie de iluzii pentru a funcţiona.

De aceea, de multe ori, cam tot ce facem e pentru artă. E un secret şi o dependenţă pe care nu ne-o putem explica. Dacă nu consumăm artă, devenim nefericiţi. De la vlădică până la opincă, toţi mâncăm artă pe pâine zilnic. Nu pot uita casa pe jumătate dărâmată din satul bunicilor, cu o grămadă de copii flămânzi şi desculţi în ea, din care aproape în fiecare zi răsuna muzica de la pickup în toată valea. Ei practic supravieţuiau cu artă. Dacă le-am fi luat muzica, probabil că mureau.

Artiştii, la rândul lor, sunt nişte profitori care trăiesc din dependenţa celorlalţi faţă de iluziile lor. Mulţi, la prima vedere, zici că nu sunt în stare să facă nimic, dar când încep să se „desfăşoare” te trimit într-o cu totul altă dimensiune. Ca prin hipnoză. Cu cât eşti mai specializat, cu atât reuşeşti să hipnotizezi mai bine. De aici calitatea, pe care eu o detest, de „artist profesionist”, adică de ins care creează impresia că face ceva real, când de fapt nu creează nimic. Un artist nu poate niciodată să creeze ceva real, palpabil: un tablou nu este ceva real, nici o sculptură, nici o poezie, ori un cântec. Ceea ce este real din toate acestea sunt materialele din care sunt făcute operele şi nimic altceva. De ceea calitatea de artist profesionist mi se pare penibilă. Cu atât mai mult, specializarea cuiva într-un domeniu artistic mi se pare o inconştienţă crasă. Să te dedici în totalitate unei „meserii” care vizează irealitatea, ce absurditate…

Şi totuşi arta e atât de importantă, încât defineşte relaţiile dintre oameni. Preferinţele noastre în materie de artă ne plasează în mod automat într-o anumită categorie socială ai cărei membri împărtăşesc aceleaşi plăceri. Aici lucrurile stau destul de pieziş pentru că nu poţi şti la un moment dat dacă îţi place un lucru, o piesă de artă, un gen artistic pentru că te impresionează într-un mod plăcut şi sincer sau doar pentru că trebuie să îţi placă. De exemplu, nu ai să auzi pe niciun intelectual care se respectă că îi plac manelele, chiar dacă, să spunem ar găsi cel puţin o piesă care i-ar stârni cine ştie ce amintiri şi i-ar gâdili astfel, în mod nepermis, sufleţelul. Este un întreg joc al sincerităţii şi ipocriziei.

Există chiar mulţi cetăţeni care nu apreciază, din obişnuinţă de-acum, decât ceea ce este general ştiut, ceea ce este verificat de alţii, mai avizaţi decât ei, ceea ce este recunoscut. Ei pledează vehement împotriva sau pentru un anumit lucru de artă, care a fost confirmat de critici, deşi el personal nu are nicio părere despre acel lucru. Pentru că îţi trebuie curaj să îţi spui propriul punct de vedere în ziua de azi în ceea ce priveşte arta, domeniul în care sunt atâţia experţi…

În literatură, bunăoară, am întâlnit o grămadă de oameni care nu mai ştiu să citească cu proprii lor ochi şi cu propria lor minte. Ei nu sunt în stare, nu au îndrăzneala să cântărească, să aprecieze, să descopere pe cont propriu o carte. Le trebuie neapărat recomandare, „trimitere” de la un specialist… Şi astfel ajungem la plăcerile false, induse, în urma cărora persoana respectivă nu înţelege şi nu simte nimic sau înţelege greşit mesajul, dar pe care le apreciază din respect faţă de părerea generală.

Faţă de aceşti impotenţi, societatea reuşeşte să îşi impună atât de puternic punctul de vedere încât îi dezbracă de orice intenţie de a mai riposta. Ei formează grămada de „fani” abandonaţi în întregime adulaţiei care îşi ţipă ca descreieraţii aprecierea la ieşirea din instituţii sau săli de concerte, fără părere personală, fără putere de autoconvingere, fără originalitate. Aici se vede clar efectul imaginii asupra cuiva şi cât de perverşi sunt cei care o manipulează, care o plasează în mintea colectivităţii. Reclama este astăzi cea care decide valoarea. Oamenii din spatele reclamei, criticii de artă sunt adevăraţii profesionişti care creează ceva concret manipulând iluzia. Ei construiesc o imagine convingătoare, general valabilă, pornind de la o trăire strict subiectivă a cuiva, şi care devine „trend” transformând un consumator de artă pop docil şi imbecilizat de constrângerile canonice ale colectivităţii într-o victimă sigură a ei.

Şi astfel, te pomeneşti fredonând pe stradă tot felul de melodii cretine cu care nu ai nimic în comun şi care în fond îţi displac până la os, urmărind filme doar de dragul artei, al „scandalului”, ca să afli ce a văzut frumos criticul, citind cărţi din care nu înţelegi mai nimic, care nu te învaţă nimic, nu îţi transmit vreun mesaj care să îţi folosească vreodată ori vreo emoţie artistică. Exact ca un sclav orb…