Artistul Ion Barbu şi vocaţia construcţiei

Până la revoluţie, celebrul caricaturist Ion Barbu a publicat doar în jur de 200 de caricaturi, iar după revoluţie, peste 15.000, care i-au adus sumedenie de premii naţionale şi internaţionale. Tot după revoluţie, i-au apărut cărţi speciale precum: Cartea albă, seacă, rece şi fără sifon a guvernării Văcăroiu, Ed. Ziua, 1997; Nutzi, spaima constituţii – Jurnal de Cotroceni, împreună cu Ioan Groşan, Ed. Scrisul Românesc, 1998; Adrian Năstase – Tratat de aroganţă, Ed. Ziua, 2003; Ion Iliescu – Convorbiri cu Nina, Ed. Ziua, 2004; Cultura bumbacului, Ed. Ha, Ha & Ha, 2004; Cercul artiştilor dispăruţi, Ed. Humanitas Educational, 2005; Colonia rîsa-plînsa, Editura Polirom, 2006; Antologia poeziei româneşti la zid, Editura Polirom, 2006; Odă la vodă, Editura Polirom, 2007 ori Joc fecund, Humanitas, 2008, cea din urmă prezentată fiind astfel pe site-ul editurii: „Un’best of’ Ion Barbu, o antologie alcătuită chiar de caricaturist, culminând cu desene premiate la concursuri şi expoziţii internaţionale. Şi totodată imaginea lumii româneşti din 1989 până astăzi, recompusă din focalizări asupra unor teme şi personaje reprezentative: Comunismul, România, Securitatea şi SRI-ul, Poliţia şi Justiţia, Biserica, Gigi Becali, Minerii, Preşedinţii… Secvenţele acestei lumi sunt întrerupte de scurte comentarii despre opera lui Ion Barbu semnate de Ana Blandiana, Horia-Roman Patapievici, Luca Piţu, Tia Şerbănescu, Robert Şerban, Tudor Octavian şi mulţi alţii”. Cum în România un artist, fie el şi vedetă, cum e Ion Barbu, câştigă praful de pe tobă de pe urma operei sale, din ce-a primit de la editori pe cărţi Barbu n-a putut să-şi tipărească decât într-un singur exemplar multe albume, rod al zecilor de proiecte puse la cale, unele în colaborare cu fiul său, fotograful Mihai Barbu (să amintesc doar „Sticle pentru minte, inimă şi literatură” şi „The dark side of the man”). Am văzut şi eu câteva din aceste albume, sunt splendide. Păcat că nu ajung şi la publicul larg! Dar poate se vor găsi nişte sponsori sau nişte editori care să investească în ele…

Cariera de artist Ion Barbu şi-o construit-o printre picături: furând din somn, din timpul personal, strecurându-se rapid prin zi, fiindcă între timp mai punea de-o editură, mai întemeia un muzeu (primul Muzeu al Mamei din Europa ori Casa memorială „I.D. Sîrbu”), mai organiza vreun festival („Om rău”, „Om bolnav”, primul festival de caricatură pe asfalt), ceva simpozioane anuale dedicate operei unuia din marii fugăriţi ai regimului comunist, scriitorul cu adevărată operă de sertar I.D. Sîrbu, mai preda caricatura de presă la Şcoala Superioară de Jurnalism din Bucureşti, mai clădea site-uri culturale, mai iniţia cercuri de pictură şi concursuri de poezie pentru copii, mai lansa vreun artist, cum e Ada Milea, mai se implica în salvarea de la dărâmare a unor clădiri ca să le trasforme în spaţii cu destinaţie culturală etc. Aşa face şi acum, are zeci de idei, zeci de planuri de desfăşurat, alte zeci de pornit! Cât se hodineşte – vorba poporului din partea noastră de lume -, citeşte presă şi literatură. Îndrăgostit mortal, iremediabil de poezie (nu am întâlnit pe altcineva care să ştie pe de rost atâtea versuri, din toate epocile şi de toate culorile), o imprimă pe ziduri, inclusiv pe pereţii casei sale, pe haine, pe globuri, pe baloane şi pe tot ce poate fi inscripţionat, ca mânat de o adevărată bulimie lirică. Pe deasupra, dintr-o generozitate rar întâlnită şi probată în tot ce face, inclusiv în caricatură (care înseamnă după mine mai curând implicare nervoasă şi risc, decât amuzament senin), nu uită să ajute vreun prieten la necaz, să spună o vorbă de duh lui nea Kiss, minerul pensionar care, de bună voie şi pe ochi frumoşi, are grijă de grădina „şefului”, ori s-o tachineze pe Tuti, căţeaua ocupată toată ziua ba să-şi îngroape mâncarea în pământ, ba s-o dezgroape. Hm, ştiu că nu le ştiu pe toate câte le face şi ştiu că nu am spus toate din câte ştiu că le face, da’ eu una şi numai înşirându-le pe cele de mai sus am simţit că-mi pierd suflul! Deh, moldoveancă înceată şi… contemplativă, nu ca ardeleanul activ şi cu şapte vieţi!

Caricaturile lui Ion Barbu, mai toate de un haz devastator şi muşcătoare până la urlet, i-au adus nu puţini duşmani, însă şi un potop de simpatii şi faimă pe măsură. Lucru bun, dar şi rău faima asta, pare să-l fi ascuns definitiv sub cleiul unei etichete: „Barbu e caricaturist şi gata, ce umbli cu cioara vopsită?”. Or, el face, după cum aţi văzut, şi altele, cam prea multe pentru lenea şi superficialitatea jurnaliştilor şi ale românilor în general. Nu-i mai puţin adevărat că o parte din vină pentru o asemenea etichetă îi revine şi lui Ion Barbu însuşi: i se pare nedemn fie şi numai să amintească, darmite să bată toba despre faptele sale de arme, împingând uneori discreţia şi modestiapână la absurd! Documentându-mă pentru articolul de faţă, eu n-am găsit să fi mărturisit undeva faptul că Muzeul Mamei a fost adăpostit în chiar casa părinţilor săi sau că în Casa memorială Sîrbu, cu care se fuduleşte nemeritat primarul Petrilei, a investit din propriul buzunar peste o jumătate de miliard de lei vechi.

Să mai spun că gloria de caricaturist i-a trecut aproape complet în umbră şi latura de ins căruia îi pasă de ce se întâmplă în jurul lui, de ins pozitiv, cu vocaţia construcţiei? Păi o spun: Ion Barbu construieşte, singur sau cu câţiva oameni devotaţi, la Petrila. Se identifică atât de mult cu ea, încât atunci când spui numele ăsta, îţi vine automat în minte numele artistului.

Dacă Petrila nu e o insulă în România, delăsarea şi inerţia virulentă a autorităţilor înflorind cam peste tot pe plaiurile noastre, Barbu însă e o insulă acolo. Una care speră totuşi – cum spunea într-o seară când am vizitat împreună Tăşuleasa Social – să se multiplice insulele, să se formeze un arhipelag… 

Mariana Codruţ este poetă, prozatoare şi publicistă