Ceahlăul (II)

Şi o vreme tăcem şi ascultăm corul păsăretului din pădure, cerul tot mai alburiu se iţea deja printre crengile copacilor, tată, e greu să fii liber? nu, cred că este destul de uşor, dar nu e de ajuns, şi urcăm-urcăm, iată-ne pe vârful retezat al Păunului, suflarea răcoroasă a dimineţii ne atinge ochii şi bine ne face, că eu cel puţin era să adorm, norii sunt încă întunecaţi, doar în jos, cerul e inundat de ape vineţii, dar aici, pe dealul Păunului, se înstăpâneşte ceaţa, abia se vede cerul din cauza ceţii alburii, nu putem să vedem acum Ceahlăul, îmi spune tata, întorcându-se şi arătând roată cu biciuşca, şi văd ceafa tatei zbârcită şi arsă de soare, dar eu eram mai atent la gropile printre care se strecura căruţa, erau nişte gropi mari, în care crescuse iarbă şi scaieţi, păşteau şi nişte oi acolo, tată, astea-s gropi făcute de bombe? nu, bombele nu fac gropi aşa de mari, de aici s-a scos piatră înainte de război şi s-a dus la Iaşi, jumătate din Iaşi e construit cu piatră din dealul Păunului, şi bunelu-tău o cărat piatră de aici, şi şerpuim printre gropi până ce ajungem la biserică, unde era fânul, tata a deshămat şi a plecat după oameni să-l ajute la încărcat, iar eu umblam printre morminte şi silabiseam numele de pe crucile văruite, cete de cosaşi îmi săreau din cale, şi în timp ce soarele se ridica, aerul bâzâia tot mai tare de miile de gâze, deasupra uşii bisericii erau pictaţi Domnul şi Doamna Papadopol, care „dăruit-au această Sfântă Biserică lui Dumnezeu”, şi chiar ţineau în mâinile întinse o bisericuţă, într-un sfârşit apare şi tata cu doi neni, nenea Ion şi nenea Ionică, amândoi cu bluze înflorate de molton gros, pe care nu le-au scos, ferit-a Sfântu’, nici după ce au năduşit bine de muncă, erau ştirbi amândoi, numai că nenea Ion n-avea dinţii de sus, iar nenea Ionică pe cei de jos, cei doi încărcau cu furcile, tata aşeza fânul în căruţă, iar eu adunam cu o greblă ce mai rămânea din palele de fân, era ca o joacă şi-mi plăcea, şi când s-a umplut căruţa până ăhă sus, tata a tras caii la umbră, le-a pus un braţ de verdeaţă sub bot, a scos o sticlă de sub haine, iar nenea Ion şi nenea Ionică au întâmpinat-o cu râsete şi înjurături de satisfacţie, au mai zis ei nişte prostii, eu mă făceam că nu înţeleg, fiindcă ştiam că aşa se face, iar tata le-a zic că nu le e ruşine să vorbească aşa? că e un copil de faţă, şi nenii ioni au tăcut.

Şi tata a zis că avem timp, hai să mergem la motel, eu beau o bere iar tu un suc şi vezi motelul cel nou, era dincolo de capătul celălalt al Păunului, totuşi nu era aşa departe, pe drum tata a cumpărat salam şi pâine de la cooperativă, pâinea era caldă, iar salamul – gros, cu pete mari de grăsime, Doamne, că bun mai era! pe urmă mergem noi mergem şi deodată apare motelul de după nişte copaci, alb-strălucitor, parcă era un palat din cărţile de poveşti, ne-am urcat la terasă unde oamenii stăteau la mese, se uitau la vale şi beau bere, dar tata face: hai să mergem sus, că mai este o terasă, de-acolo se vede şi mai frumos, şi ne urcăm noi, până aproape să ajungem pe terasa de sus, vedeam deja oamenii şezând la mese şi bând bere, dar chiar sus pe scări ne iese înainte o chelneriţă cu zulufi şi pungită pe la ochi, nu e voie, spune zulufata, de ce nu e voie? întreabă tata, pentru că nu e voie, zice cu nervi chelneriţa trecând cu privirea peste tata, şi tata era aşa cum îl ştiam, cu obrazul ars de soare, zbârcit, cu pantalonii lui de doc, cu cămaşa albăstrie având colţurile gulerului răsucite, cu cizmele lui prea mari, pentru că, dintr-un obicei moştenit de cine ştie când, la noi se cumpărau încălţări mai mari decât trebuia, spuneţi-mi, domniţă de ce? insistă tata, noi nu suntem oameni? vă rog să coborâţi imediat! mai spune zulufata şi coboară, iar sandalele ei decupate clămpăne obraznic pe scări, rămânem stană amândoi, faţa arsă de soare a tatei e neagră acuma, pe urmă tata se întoarce şi începe să coboare încet, parcă păşind pe o pojghiţă subţire de gheaţă, lăsăm berea, lăsăm sucul meu, ne întoarcem prin sat, dar tata cred că nu mai vede nimic, nici pâlcurile de raţe şi gâşte stârnite de noi din praful drumului, nici pe oameni, fiindcă nu răspunde la salut, nici pe fetiţele cu codiţe care se iţesc de după garduri, şi ajungem la căruţă, tata tot aşa, întunecat la faţă, mă ridică de subsuori şi mă cocoaţă pe fânul din căruţă, apucă zmucit hăţurile şi pornim, iar când ajungem pe platoul cu gropi nu se opreşte, eu exclam, tată, da’ Ceahlăul?! tata n-aude, mai spun o dată, aproape strig, tată, Ceahlăul, e senin acuma, ş-atuncea ptruuu! opreşte, hai, uită-te, încolo, îmi arată cu biciuşca, mă uit, nu văd nimic, spun, uită-te mai bine, pune palma la ochi, poate că nu vezi din cauza soarelui, ţi-aş arăta eu, dar nu mă mai ţin ochii aşa bine, şi-mi încordez privirile, dar nu văd nimic în zare, pun palma la ochi şi tot nu văd, uf, zice tata, aburcându-se sus pe fân, e tot întunecat la faţă, ca atunci când a venit dimineaţa de la bunelul, că toţi fraţii stăteau cu rândul nopţile la căpătâiul lui, fiindcă bunelul era bolnav grav, şi nenea Mihai, şi nenea Grigore, şi tanti Aurica, şi tanti Lucreţia de la Iaşi, şi mătuşa Tinca, chiar şi nenea Jorjică de la Focşani venea câteodată, şi a venit tata dimineaţa întunecat, n-a zis nimic, s-a culcat în pat cu faţa la perete, cum nu era obiceiul lui, iar mama l-a întrebat într-un târziu, văzându-l că nu doarme, ce-i măi, omule? ţi-e rău? a murit tătăica , a spus tata ca din fundul pământului, mama a plesnit o dată din palme, şi pe urmă s-a lăsat o tăcere mare-mare, nu se auzeu decât lemnele pocnind în sobă; acuma tata era tot aşa de întunecat, dar m-a ridicat pe umeri şi mi-a zis: uită-te atent că ai să-l vezi, m-au uitat dar n-am văzut nici un munte, vezi? m-a întrebat el cu speranţă, şi eu atunci mi-am dat sema pentru prima oară că trebuie să fac ceea ce mama şi tovarăşa învăţătoare Modru îmi spuneau să nu fac niciodată – să mint, vezi, vezi? tot întreba tata, ş-atuncea mi-am luat inima în dinţi şi-am spus: parcă-l văd! cum e? m-a întrebat tata cu glas gâtuit de bucuria neaşteptată, frumos, am zis, uită-te mai bine! acuma îl văd bine, am minţit eu în continuare, cum e? e alb, înalt, cu o coroană de nori în jurul lui, vezi, măi! mi-a zis tata dându-mă jos de pe umeri şi trăgându-mi o pălmuţă în creştet, că lui tata nu-i plăcea să mă sărute, gestul ăsta cred că i se părea prostesc şi nesincer, pe urmă am coborât dealul Păunului, iat tata tot mă ispitea încântat: cum e Ceahlăul? şi eu m-am trezit că sunt un mare mincinos, inventam noi şi noi amănunte, pe care tata le primea cu satisfacţie, zâmbind aprobator, zâmbeam şi eu (poate că simţeam instinctiv că adaug puţină bucurie cu minciuna mea la viaţa lui umplută cu muncă de la un capăt la altul), priveam ceafa tatei zbârcită şi arsă de soare şi simţeam că tata e nemuritor ca Ceahlăul.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist