Cinci

Încă din februarie 2011, când un grup de foşti redactori şi colaboratori am lansat noua Cronică veche, revista a avut un impactnebănuit nici de noi, ceea ce dovedeşte că ne situam, cumva, în orizontul de aşteptare al publicului. Evident, un public care avea nostalgia vechii Cronici, dar şi unul  (relativ) tânăr, disponibil receptării faptului de cultură actual. N-am făcut nicio testare sociologică în acest sens, mă folosesc doar de exemplul celor care, de bună voie, nesiliţi de nimeni şi cu un molipsitor entuziasm, s-au alăturat ”veteranilor” Virginia Burduja, M.R. Iacoban, Ştefan Oprea, Nicolae Panaite şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, sussemnatul… Astfel – cum remarca, în chiar această pagină, regretatul psiholog Adrian Neculau – „a mai scăzut media de vârstă a redacţiei”… Au aderat – de la început sau pe parcurs – Aurel  Brumă, Florin Cîntic, Călin Ciobotari, Cătălin Ciolca, Stelian Dumistrăcel, Florin Faifer, Mihaela Grădinariu, Grigore Ilisei, Traian D. Lazăr, Cătălin Mihuleac, Mircea Morariu, Radu Părpăuţă, Raluca Sofian-Olteanu, Gerard Stan, Angela Traian, Bogdan Ulmu, Alex Vasiliu, Alexandru Zub. De la Chişinău au trecut râul/ ramul Liliana Armaşu şi Claudia Partole; de la New York – un vechi şi împătimit ieşean, pianistul George Foca-Rodi; de la Haifa (Israel), Bianca Marcovici – poeta ”de pe cele două maluri ale sufletului”; de la Paris – Alina Scarlat (doctorantă cu o lucrare despre Teatrul Copiilor de la Vlădeni  – între timp dispărut…); de la Milano – poetesa Florentina Niţă, carecoagulează forţele scriitoriceşti româneşti stabilite-n Peninsulă… şi câţi alţii…   

Într-un oraş doldora de grupuri/ grupuscule literare, obiectivul nostru a fost acela de a acorda spaţiu de exprimare întregului spectru cultural, precum şi unor varii orientări artistice, fără discriminări şi parti-pris-uri. Menţionez că revista Cronica veche a fost prima (şi… unica, între revistele ieşene de cultură), care a găzduit, încă din 2011, o dezbatere (în două numere succesive) pe ideea: Iaşi – capitală culturală europeană, la care şi-au spus cuvântul personalităţi din Iaşi, din ţară, din străinătate. Se coagula ideea că Iaşul merită o asemenea investire, cu condiţia să dea o faţă europeană oraşului, să-şi consolideze infrastructura urbană, arhitectonică, stradală şi, evident, să cuprindă totul într-un proiect care să lase fără replică oraşele concurente… Abordarea, atunci, stătea sub semnul emoţiei, dar şi al extremei urgenţe, însă au trebuit să treacă patru ani, până a se constitui o fundaţie şi a fi supus dezbaterii publice mult-aşteptatul proiect de strategie culturală (realizat de Florin Cîntic). Două recente emisiuni televizate, cu participarea autorului proiectului şi/ sau a unor figuri ieşene de prim-plan (Oltiţa Cîntec, Nicu Gavriluţă, Dan Lungu) au punctat atuurile, precum şi disfuncţiile Iaşului, în competiţia în care s-a angajat. Este evident că (aproape) toate oraşele româneşti lansate întru calificare la această… olimpiadă, deţin instituţii artistice şi de cultură (teatru, operă, filarmonică, universitate, muzee, reviste, ziare, edituri, posturi de radio-tv etc.). Secretul constă în a le pune în valoare – şi preopinenţii tocmai asta au remarcat: precara valorizare, insuficienta propagare media a acestui uriaş potenţial. Cu o excepţie: FILIT – Festivalul Internaţional de Literatură şi Traduceri – care, după doar două ediţii, a devenit el însuşi o instituţie. Participarea selectă şi extraordinarul succes de public ar putea fi luate ca etalon, folosite ca exemplu în confruntarea finală cu urbele concurente. A spune că aceeaşi revistă Cronica veche a acordat Festivalului, chiar de la prima ediţie, două numere succesive, seamănă a laudă de sine (în fapt, o binemeritată laudă publicistei de excepţie Raluca Sofian-Olteanu)… Dar fenomenul literar-artistic de anvergură s-a situat mereu în atenţia noastră. Altminteri, astfel de evenimente, oricât de impresionante pe moment, dacă nu sunt comentate, analizate, disecate în toate articulaţiile lor, se estompează treptat şi dispar din memoria culturală. Că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti… Nu din cine ştie ce oportunism am făcut-o (şi o facem), ci întrucât aceasta este raţiunea de-a fi a unei reviste de cultură.

Prin definiţie, ieşenii sunt orgolioşi şi… conservatori. De aceea, câteodată, trebuie să le impui ceva cu forţa. Cazul Palas, care a fost cel mai criticat proiect urbanistic, spre a deveni, între timp, un punct de atracţie şi-un loc unde sunt găzduite evenimente culturale de importanţă naţională şi internaţională… Cu Palas, Iaşul dovedeşte că n-a rămas încremenit în vechile zidiri, fie acestea arhitecturale sau spirituale, ci are întruchipări şi disponibilităţi care-i pot schimba ”porecla în renume” – cel de capitală culturală europeană. Întru dobândirea acestei calităţi, nu chiar un fir de nisip, ci un reper statornic sunt publicaţiile culturale. Or, se întâmplă ca, de ani de zile, revistele să fie – cum zicea Carl Sandburg despre poezie – ”un animal marin care trăieşte pe uscat şi încearcă să zboare”. Pentru cine nu ştie, trebuie spus că, în acest domeniu, se prestează, la greu, munca voluntară. Altfel zis, noi lucrăm – ca şi cum am fi fost pedepsiţi – în folosul comunităţii… Sigur, cum ziceam mai devreme, o facem de bună voie, nu pretindem remuneraţie (nici măcar ”după buget”), singura noastră doleanţă fiind aceea de a ni se asigura suportul financiar necesar procesului tipografic. O sumă care – conform legii – se situează între 10-15.000 mii lei pe an. Poate că cineva, acolo sus, se aşteaptă ca, în afară de proiectul pe care-l prezentăm an de an, să facem ceva lobby pentru vreun partid, pentru vreo persoană aflată la putere – sau care-şi doreşte puterea. Nu obişnuim. Cei care deţin, temporar, pâinea şi cuţitul ar trebui să se familiarizeze cu ideea că prezenţa lor în anumite funcţii poate căpăta oarece perenitate (şi) prin susţinerea unor reviste de cultură demne de prestigiul acestui oraş.        

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist