Comedia bufă şi poezia florilor de portocal

Simbolurile la care Lorca face apel sunt concretizate şi resemnificate: luna (semnificând cel mai adesea moartea, dar şi pe eros) este reprezentată printr-un toreador, care face un cuplu scenic cu dansatoarea de flamenco în rochie roşie (reprezentând moartea, dar şi frumuseţea). De altfel, majoritatea simbolurilor folosite de Lorca (armele albe, apa, plantele) trimit la ideea de moarte. Într-un mod actualizat, scena de la Craiova este mărginită de apă care nu-i decât opusul apei vieţii (graniţa dintre spectatori şi actori, dintre viaţă şi moarte; apa nu reprezintă locul în care personajele se revigorează, ci care dimpotrivă le apropie de tărâmul celălalt). În al doilea rând, florile de portocal ce ornează gradenele simbolizează tot moartea, legătura dintre eros şi thanatos, ideea de festin funest. Ploaia de flori de portocal, poate singura tentativă de recuperare a poeziei din spectacol, e contracarată de comedia bufă (mirele însuşi are o coroniţă din flori de portocal). Lirismul textului iese în evidenţă, contrastând cu actualizările puternice aruncate la plasă.

În întregul său, spectacolul e o tentativă de a ajunge la o tragedie grotescă actuală, alternând însă elemente clasice cu elemente moderne, tatonând contraste foarte tari.  Fără intenţie, o abordare ceva mai convenţională (vizibilă din jocul anumitor actori, Mirela Cioabă, Anca Dinu), pe alocuri nu tocmai fericită, alteori în acord cu ideea de tragedie contemporană prin dramatismul exacerbat se îmbină cu una extrem de actuală (vizibilă din reconfigurarea întregului scenariu, terenul de tenis, nunta cu momentul împletirii firelor destinului, gradenele, petrecerea cu sangria şi coregrafie neaşteptată, hilară, îmbinând elemente diferite, asociind bucuria şi drama, fericirea şi tristeţea, comedia şi tragedia). Los Leñadores (Cătălin Miculeasa, Cosmin Rădescu, Dragoş Valentin Măceşanu) sunt atât trupă de dans, cât şi elemente ale destinului, martori nevăzuţi ai anumitor scene, vestitori etc. Simetric, slujitoarele (Haricleea Nicolau, Corina Druc, Costinela Ungureanu) sunt în acelaşi timp parcele. Respingerea poeziei la care mă refeream la început se reflectă într-o anumită neutralitate a jocului anumitor actori. Chiar dacă alţii performează pe sound patetic (melodii spaniole). S-ar fi putut lucra în direcţia unei mai mari distanţări faţă de rol, comedia fiind mijloacele prin care acest lucru este deja realizat (Ştefan Cepoi, Monica Ardeleanu).

Prin modul în care s-a ales distribuţia în rolurile titulare (Raluca Păun, Claudiu Mihail), protagonist devine cuplul secundar (Romaniţa Ionescu, Alex Calangiu). Raluca Păun ar putea juca mai natural, am senzaţia că uneori joacă o mironosiţă (a nu se citi ”ca o”). Claudiu Mihail este foarte relaxat şi improvizează destul de mult, în special în momentele de dans. În schimb, cuplul Romaniţa Ionescu-Alex Calangiu e senzaţional atât în momentele de actorie, cât mai ales în cele de mişcare scenică. Prin atitudine şi postură corporală, Romaniţa Ionescu exprimă îndârjire, dar şi foarte multă delicateţe, dublată de brutalitate (un act reflex prin care personajul răspunde atunci când se simte respins de partener). Foarte sugestivă pentru suferinţa, pentru perplexitatea şi neputinţa resimţite, fiind confruntată cu o situaţie imposibil de schimbat, în ciuda eforturilor zadarnice, este mostra de teatru coregrafic fizic. Expresivitatea corporală nu e una comună, ci spasmodică, Romaniţa Ionescu controlându-şi muşchii abdominali, dar şi musculatura braţelor. Prin controlarea muşchilor faciali şi reprimarea plânsului sau prin râsul convulsiv, actriţa construieşte suferinţa femeii pasionale, căreia soţul nu îi împărtăşeşte dragostea într-un mod în acelaşi timp artistic şi credibil. Trecerile de la ingenuitate la vulgaritate (exprimând durerea personajului prin pasiunea, violenţa, dar şi fragilitatea acestuia) probează o actriţă complexă.  

Apreciez mult la nivel tehnic valorificarea spaţiului scenic, intrarea şi ieşirea actorilor se face prin 6 locuri diferite, spectacolul e fluent fără black-out. Mi se pare extrem de dificil să reuşeşti să montezi la sala mare de la teatrul craiovean pentru că scena e într-adevăr mare, iar sala foarte încăpătoare; prin urmare, dacă spectacolul nu trebuie neapărat să umple scena fizic, trebuie măcar să o folosească inteligent şi să fie suficient de vizibil pentru că, repet, sala e enormă.

(Nuntă însângerată de F.G. Lorca, regia: Andrei Măjeri, asistent de regie: Adina Lazăr, decor şi costume: Irina Chirilă, coregrafia: Flavia Giurgiu, muzica: Katalin Incze, Mirela Cioabă, Raluca Păun, Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Adrian Andone, Romaniţa Ionescu, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Monica Ardeleanu, Ştefan Cepoi, Corina Druc, Costinela Ungureanu, Haricleea Nicolau, Dragoş Măceşanu, Cosmin Rădescu, Cătălin Miculeasa, premiera: 26 februarie 2017, Sala Amza Pellea a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)