Despre radicalizare şi spiritul comunitar

Pe măsură ce aflăm mai multe despre atentatele de la Paris şi despre conexiunile teroriste transnaţionale stabilite pe continentul european, ne dăm seama cât de dificil este momentul pe care îl traversăm. Există câteva aspecte ce pot fi, totuşi, trecute în revistă acum – desigur, interpretările mele pot suferi de un deficit de informaţie şi pot fi afectate de predispoziţii teoretice mai puţin adecvate.

În primul rând, cred că în ultimii zece – cincisprezece ani a devenit evidentă incapacitatea statelor vest-europene (în special a celor care găzduiesc numeroşi imigranţi arabi şi africani de religie islamică sau descendenţi ai acestora) de a oferi şi promova un model de cetăţenie democratică pe care aceştia să şi-l asume. Desigur, nici Uniunea Europeană nu a fost capabilă de aşa ceva; din contra, promovarea agresivă şi necritică a ficţiunii „cetăţeniei” europene a ajutat la subminarea eforturilor naţionale – atâtea câte au fost, aşa cum au fost.

Situaţia din Orientul Mijlociu sau alţi factori internaţionali au creat un mediu favorabil radicalizării, dar nu ne putem ascunde în generalităţi. Rădăcina răului trebuie căutată mai ales în Franţa, în Belgia şi în celelalte ţări vizate. Decizia de a ucide nediscriminatoriu (eventual, renunţând şi la propria viaţă) este întotdeauna o decizie personală şi vine pe fondul unor experienţe concrete.

Societăţile libere au puţine mijloace de apărare în faţa terorismului. Sigur că diversele structuri de poliţie sau informaţii lucrează cât pot ele de bine, dar ele nu pot face analize psihologice sau sociologice, spre a şti când procesul de radicalizare al cutărui sau cutărui individ va depăşi pragul critic. De aceea întâlnim atâtea cazuri de terorişti care fuseseră în trecut investigaţi, fişaţi şi aşa mai departe. Când e vorba de un străin, el poate fi imediat expulzat fie şi în urma celei mai firave suspiciuni. Când e vorba de un individ ce dobândeşte cetăţenia prin naştere, e aproape imposibil.

Aşadar, fundamentală mi se pare relaţia între stat şi propriii cetăţeni. Libertăţile, inclusiv cea religioasă, reprezintă tot ceea ce are Europa mai preţios. Ele s-au extins şi s-au îmbogăţit în Occident, în secolele şi deceniile anterioare, pe fondul dezvoltării unui spirit comunitar unic, neîntâlnit nicăieri altundeva (termenul „spirit comunitar” trebuie înţeles în primul rând în sens civic, ca fiind un liant între diversele identităţi etnice, lingvistice sau religioase). Acum, acest spirit comunitar este ameninţat.

Sunt un partizan al imigraţiei, cu condiţia ca ea să fie restrânsă şi controlată. Cu alte cuvinte, înţeleg că Europa are nevoie de forţă de muncă, iar principalele exportatoare sunt societăţile arabe şi africane, iar în multe dintre ele Islamul este religia dominantă. Nu agreez, însă, politicile permisive privind naturalizarea sau reîntregirea familiilor pentru migranţi. Desigur că orice individ poate încerca să se stabilească şi să lucreze în ţara ce-i oferă cele mai bune promisiuni, dar cred că este dreptul comunităţii – gazdă să fixeze condiţiile în care îi acordă acest drept sau statutul civico-politic la care poate spera.

Europa trebuie, cred, să rămână deschisă faţă de refugiaţi – după cum se ştie, cei mai mulţi provin, astăzi, din societăţi majoritar musulmane. Totuşi, nici măcar această chestiune nu ar trebui tranşată fără a ţine cont de vocea propriilor cetăţeni. Guvernele nu au nicio cădere să-şi aroge postura de călăuză morală: ele ar trebui să îndeplinească voinţa colectivităţii de cetăţeni, eventual după organizarea unor campanii de informare şi convingere etc.

Nu sunt un adversar al diversităţii şi resping orice fel de enunţuri xenofobe. Dar consider că fenomene precum terorismul identitar (spre exemplu, islamic) nu pot fi ţinute sub control decât dacă se întăreşte spiritul comunitar şi civic în societăţile europene, în special în Vest. Noii veniţi care ar obţine dreptul de rezidenţă şi, ulterior, cetăţenia şi-ar asuma ceva mai bine valorile comunităţii care i-a primit. Copiii şi nepoţii acestora – ştim deja că aceasta e o mare problemă – ar cădea mai greu victimă procesului de înstrăinare. Desigur, s-ar putea spune, e un obiectiv nobil; dar cum ar putea fi el promovat. Nu cred că există cineva care să aibă un răspuns convingător, dar cred că un prim pas, dacă vrem într-adevăr ameliorarea spiritului comunitar, ar fi ca autorităţile să fie ceva mai puţin arogante în raport cu cetăţenii statelor europene: să le ceară părerea, chiar dacă respectivele chestiuni par prea importante pentru un asemenea gest.    

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”