E ziua când…

Am mai rămas, în ordinea vârstei, Costică, eu, Dorel şi Lenuţa. Primul, Costică, are o importanţă deosebită în biografia mea. Fără el, fără ajutorul lui, nu ştiu cum aş fi reuşit să termin cele 4 clase primare… Abia împlinisem un an, când m-a prins virusul poliomelitei şi (cum mi s-a povestit mai târziu), dintr-un copil extrem de vioi, care deja alerga, vorbea, devenisem aproape o legumă. Mai apoi, m-am înzdrăvenit cât de cât, dar în primii ani eram ca un puf de păpădie, o simplă adiere de vânt, un deget, cu care mă împungea cineva, mă „zburătăceau”. Când era vreme rea, când ploua, ningea, bătea vântul, Costică mă ducea sau mă aducea de la şcoală, cu sania, cu căruţa, călare pe cal, iar dacă n-avea nici un vehicul la îndemână, chiar în spinare, în cârcă.

Norocul meu a fost nenorocul lui Costică. Era elev în clasa a V-a, la Liceul Comercial din Botoşani, când a fost trimis plocon tatei, acasă: exmatriculat pe două săptămâni! Îl bătuse pe nimeni altul decât pe fiul directorului, un drac de băiat sfrijit şi râzgâiat, care, când trecea pe lângă banca lui, îi rupea creioanele şi peniţele, îi vărsa cerneala şi-i păta caietele. Aşadar, îl hărţuia, îl provoca. Până când Costică n-a mai suportat şi l-a pocnit drept în nas de, aceluia, i-a dat borşul. Poate că, dacă n-ar fi curs sânge, urmările, pentru agresor, n-ar fi fost atât de drastice. Când s-a trezit cu el acasă, tata, mai întâi, s-a supărat şi i-a aplicat şi el câţiva dupaci pedagogici. Pe urmă, aflând tărăşenia, s-a mai îmbunat, ba chiar, în momente de euforie, îl felicita pentru corecţia aplicată pezevenchiului. Şi mai pe urmă, nu l-a mai lăsat pe Costică la şcoală, că avea nevoie de un ajutor în gospodărie, iar băiatul era zdravăn şi bun la toate treburile. Pe atunci, tata încă mai spera c-o să vină americanii, o să-i alunge pe comunişti şi lucrurile vor reintra în făgaşul lor. Se vorbea de colectivă, de colhoz, dar toate astea păreau doar nişte sperietori. Începuseră a se înfiinţa întovărăşiri, însă tata nu părea impresionat, chiar în acel an cumpărase încă două hectare de pământ, ca să aibă, zicea el, câte un hectar pentru fiecare copil. Astfel Costică a rămas „la coada vacii”, până a venit colectiva, colhozul, iar tata a fost deposedat de pământ, de cai, de tot ceea ce fusese raţiunea lui de-a exista. Costică a încercat, mai întâi, să-şi facă un rost pe diferite şantiere din ţară, dar nu s-a acomodat, aşa că s-a întors în păşunile raiului, de pe valea Jijiei. A terminat elementara la seral, a urmat o şcoală de tractorişti şi-a devenit, ca-ntr-un cântec la modă în acele vremuri, bădiţa cu tractorul. După revoluţie (sau ce-a fost aia) şi-a recuperat pământul, şi-a cumpărat cai şi căruţă, oi şi vaci, încercând să retrăiască vremurile de-altădată. Este, mai mult ca sigur, cel mai dotat şi mai talentat din familie. Harul lui de povestitor, de inventator de poveşti şi anecdote din lumea satului, e inegalabil. Doar norocul nu i-a fost pe măsură. Când ne întâlneam cu toţii, fraţii şi surorile, la diverse ocazii, râdeam cu gura până la urechi, ascultându-l. Odată, la nunta unui nepot, Costică dansa cu o doamnă venită din Bucureşti, fostă colegă de facultate şi prietenă de familie cu fratele Mitică şi cumnata Zica. Bine săpunit – ca să nu se vadă urmele de motorină – parfumat şi şpreiat doar atât cât trebuie, pus la costum şi cravată, Costică era irezistibil… – Unde lucraţi?, a tatonat-o el pe distinsa parteneră de dans. – În ministerul Economiei, i-a răspuns aceasta. – Dar dumneavoastră?,s-a interesat doamna.- În ministerul Agriculturii, a răspuns Costică, prompt, fără să clipească. Mai târziu, doamna i-a reproşat lui Mitică: – De ce nu mi-ai spus că ai un frate în ministerul Agriculturii?!– N-am ştiut nici eu… Acuma aflu… Mai apoi, l-am luat la rost pe poznaş, amuzându-ne de maniera în care o „aburise” pe bucureşteancă. – Da’ n-am minţit-o deloc, se apăra Costică, i-am spus adevăru-adevărat. Îs tractorist, deci lucrez în ministerul Agriculturii…

La câte o agapă, ca să impresioneze asistenţa, numai ce-l auzi: – Eu ştiu şi limbi străine. Ştiu franţuzeşte. – Da?!, se miră câte unul, care nu-i cunoaşte povestea, uimit să descopere un tractorist, un agricultor din străfundurile Moldovei, care vorbeşte franceza. Şi, ca elocventă dovadă, Costică recită, ca pe apă, cele două-trei lecţii pe care a apucat să le înveţe, în scurta lui carieră de gimnazist. De fiecare dată încheie, apoteotic, cu conjugarea verbelor être şi avoir… Ochii lui albaştri strălucesc de bucuria că ne aflăm împreună, iar el ne înveseleşte, întreţine atmosfera. Dar, dincolo de toate ghiduşiile, întrezăresc, în privirea şi-n vorbele lui, hazul de necaz, făcut pentru ceea ce ar fi putut fi, dar n-a fost să fie.

Sora Lenuţa (chiar aşa e scrisă în acte) s-a ivit, între noi copiii, din a doua căsătorie a tatei. Mama murise când eu aveam 10 ani, tata rămăsese cu o casă de copii, trebuia s-aducă pe cineva care să ne poarte de grijă, să ne crească. Tinca I (îi spuneam aşa mai târziu, când a fost înlocuită de o Tinca II) nu era pe gustul nostru, nu-i simţeam căldura de mamă. Mai ales după ce a avut puiul ei, sora noastră vitregă – dar care, prin timp, s-a dovedit atât de bună! – toată dragostea i s-a răsfrânt asupra copilei, cum era şi firesc. Dar cum puteam înţelege noi, tot nişte copii – ce-i drept, mai mari – această efuziune? Nu ne plăceau nici închipuirile ei de cucoană, aerele de orăşeancă, faptul că-şi strângea părul coc, la oglindă, că se ruja… Nici tatei nu-i plăcea această maimuţăreală, dar n-avea încotro. O adusese, pe Tinca I din satul bunicilor, de la Hulub. Fusese plecată în lume şi revenise după mult timp în sat. Nimeni nu ştia sau nu spunea povestea ei. Aveam s-o aflu târziu, după 40 de ani, de la sora Lenuţa. Fetişcana săracă şi cuminte, Tinca Darie, din nenorocitulsat al lui Demostene Botez (aşa-i zicea şi el, cu amărăciune), plecase, încă înainte de război, să-şi caute, nu ştiu dacă partea, oricum norocul. A ajuns în Banat, la o familie de saşi, slujnică,fată în casă, bonă, de toate. După război, nemţii din Banat au fost deportaţi în Bărăgan. Întrucât a fost găsită în casa lor, Tinca Darie a fost asimilată cu aceştia, deportată şi ea, nimeni n-a luat-o-n seamă că e moldoveancă, româncă. A stat acolo, în Bărăgan, toată  perioada deportării. Când i-au dat drumul, i-au pus în vedere să nu povestească nimănui unde a fost, cu cine, în ce împrejurări. Povestesc eu acum, când ea nu mai este, ca palidă reabilitare a unei fiinţe căreia, după ce suportase surghiunul stalinist-dejist, i-a fost foarte greu, probabil, să coabiteze într-o familie orfană de mamă… Şi încerc să spăl, oarecum, păcatele copilăreşti, ale fraţilor mei şi ale mele. Chiar şi ale tatei, care deseori o „trata” prea… bărbăteşte şi o supunea unor munci ce îi depăşeau puterile şi, mai ales, obişnuinţele.

Pentru ziua lor, a lui Costică şi a Lenuţei, dar şi a tuturor celor care poartă numele Sfinţilor Împăraţi, încrustez aici nişte distihuri scrise cu ceva vreme în urmă: E ziua când, în duhul lor, creştinii/ Elene-şi preamăresc şi Constantinii.// E undeva o soră, altundeva un frate…/ Împărăteasă-i dânsa şi dânsul Împărat e.// El a arat câmpia şi ea a semănat-o./ Să ai mereu răsplata, Elena, preacurato!// Iar ţie, Constantine, pe sacrele ogoare,/ să fii mereu Cel Tânăr, Cel Înţelept, Cel Mare!// Unde ai tras tu brazda, a-nmugurit belşugul./ Atâţia fii şi fiice îţi duc cu dânşii duhul,// că-n orişice icoană dumnezeieşte Christul/ Cel fără de păcate, Crucificatul, Tristul// Mântuitor al nostru şi-al celor de-o credinţă,/ sub care totul piere şi totul ia fiinţă.// Auguri Constantini, mereu Elene crească-n/ Împărăţia lumii, ceresc de pământească!

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist