GALERIE FOTO: „Cetatea“ din care Dumnezeu veghează asupra Moldovei

„E un semn de la Dumnezeu“

Ruinele bisericii care a fost ridicată pe platoul unde stă acum schitul la Cetate încă se mai văd în curtea aşezământului monahal. Printre crucile cu inscripţii slavone şi rămăşite de pietre funerare aleargă 12 pisoi, cei mai mulţi dintre ei atât de mici încât par să înoate prin zăpadă.

„M-am temut că o să ne fie urât aici“, spune părintele, uitându-se blând cum o movilă de zăpadă se ridică în urma unei pisici, de parcă o câr­tiţă ar scurma chiar atunci în grădina bisericii.

Cetatea din Dagâţa a rămas un soi de legendă orală între locuitorii din satele mărginaşe ale celor trei judeţe pe care co­lina ce găzduieşte schitul le străjuieşte. Boierul Petru Carp, tatăl prim-ministrului liberal Petre P. Carp, nu s-a înţeles cu boierul Tăutu pentru terenul pe care se afla vechea biserică, ce data încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi au hotărât să o dărâme. Au fărâmat zidurile, au luat piatra la conacele lor, au tras hotar între moşii chiar pe terenul bisericii, şi tot ce-a mai rămas de dat jos era temelia şi masa din altar, un bloc de piatră înfipt în pământ. Două perechi de boi au fost înhămaţi cu funii legate de piatră şi biciuiţi până la sânge de ţărani, fără însă ca piatra să se mişte.

„În momentul acela s-au cutremurat. E un semn de la Dumnezeu că e loc de rugăciune“, povesteşte părintele Cleo­pa mirarea ţăranilor, povestită la rândul ei din generaţie în generaţie în satele presărate de-a lungul colinei din Dagâţa.

Aşa că oamenii s-au hotărât să ridice biserică nouă, dar din 1864 şi până în 1869, când a fost gata biserica din satul Mănăs­tirea, care stă în picioare şi astăzi, în fiecare duminică la Cetate era un pelerinaj, săteni din Tarniţa, Dagâţa, Suhuleţ, Tansa, Stă­niţa, Gârbeşti, Mădârjac şi toate aşe­zămintele de atunci veneau, în fiecare duminică, alături de parohul lor la piatra de altar de la Cetate. Spiritul Cetăţii s-a păstrat şi astăzi, ca legenda Zburătorului, şi bântuie ca o şoaptă după trei generaţii care au trecut pe acolo. Toţi au auzit de Cetate, dar puţini sunt cei care se mai avântă pe vârful colinei. 

Colindul la piatra de hotar

„Sunt oameni care vin prin ploaie, prin zăpadă, şi ne spun că se bucură că se face ceva, că iubesc locul ăsta şi asta ne dă şi nouă curaj. Mă uit şi acum, duminica trecută, a fost un frig şi un ger cum rar am văzut şi au venit părinţi şi copii, aproape 30 de oameni. Şi când vezi oameni bătrâni care vin două-trei ore pe jos prin zăpadă, cu traista după ei, te ruşinezi. Dacă eşti un om sincer cu tine şi-l cauţi pe Dumnezeu, îţi dă să vezi oameni care se jertfesc mai mult decât tine, şi lucrurile astea ne dau curaj“.

Când se lasă gerul la Cetate, şi „timpul e moale“ sunt şi câte şapte-opt zile în care e o ceaţă atât de puternică încât te simţi învăluit de negură. Într-o astfel de perioadă a cunoscut părintele Cleopa una dintre fa­miliile care l-au impresionat dincolo de orice în viaţa sa de călugăr. O femeie din Tarniţa, care are 16 copii, i-a înşiruit pe cât de mulţi a putut şi a venit într-o duminică la mănăstirea din vârful dealului.

„Cu toate necazurile şi greutăţile care apar într-o familie aşa de numeroasă, are o bucurie în inima ei şi pe faţa ei de îţi dă întotdeauna curaj şi ţie. Pe femeia aceasta a întrebat-o cineva, odată, cum se descurcă cu toţi copiii şi le-a răspuns – «pentru unul plâng, pentru altul mă bucur, dar sunt toţi copiii mei şi pe toţi îi îmbrăţisez»“.

Părintele Cleopa a venit la Cetate de la Mă­năstirea Secu şi, deşi n-o spune ca literă de lege, spune că a rămas aici pentru oameni, pentru spiritul cetăţii, dar şi pentru un duh care-i înfăşoară pe toţi cei care păşesc acolo.

„Aici nu te impresionează cu ceva locul, şi nici biserica. Dar, când intri, este un duh de pace, de linişte, pe care-l iei cu tine. A venit şi un părinte de la Muntele Athos şi ne-a spus că biserica e micuţă, e simplă, e neînsemnată, dar parcă are o pace locul ăsta în el, o linişte“…

De Cră­ciun, părintele a primit promisiuni de la copiii din satele învecinate că vor veni cu colinda. Chiar dacă pe timp de vară, dacă plouă, colina e un obstacol de neînvins chiar şi pentru maşinile cu tracţiune integrală, părintele speră ca stratul de zăpadă să ţină până de Crăciun şi copiii să vină doar cu ghetele în picioare, fără cizme de schimb. Şi mai speră că vremea o să-l lase să meargă de dealul de-alături, să se uite la sfinţit, la Ceahlău. 

„Ne închipuim locul ăsta ca fiind o cetate, un loc de supraveghere. Noaptea vedem cerul luminat unde este Bacăul, Romanul, Negreştiul şi Iaşul. Ne uităm după lumină“.