Hrabal şi „ştampilele” Zdenicikăi

Am avut dintotdeauna o preferinţă pentru spiritul ceh ("cehoslovac"?): nu doar literatura, cu Hasek, "părintele" lui Svejk, cu Hrabal, Kundera…, ci şi filmul, cu Menzel, Forman, Chitilova… Fără elitism, dimpotrivă, adânc înrădăcinat în mentalitatea populară, n-aş zice, totuşi, chiar "plebeiană", e spiritul unei culturi marcate distinct, fără ezitare: inconfundabil, de jocul de nuanţe ale umorului şi ironiei, inseparabile, de o largă "paletă", de la truculenţa pomenitului soldat chezaro-crăiesc până la ludicul rafinat, deloc ostentativ, al celorlalţi doi autori proeminenţi, tocmai aduşi în discuţie. Am ales să scriu despre Trenuri cu prioritate (Ed. Art, 2015, tradus şi prefaţat de Corneliu Barborică), un seducător mic roman (pe la 150 de pagini, de format mic) al lui Bohumil Hrabal.

O "poveste" aparent necentrată, pe un fundal istoric de "ajun" al înfrângerii Germaniei lui Hitler (1945): şi un "spaţiu", s-ar părea, cât se poate de şters, de oarecare, ca acela al unei mici gări de basse province, undeva, în "Potectoratul" impus de Neue Ordnung "Cehiei şi Moraviei". Doar câteva personaje, oamenii acelui "loc", nedepăşind nici ei, prin aproape nimic, până către final aş zice, obişnuitul, banalul, previzibilul. Căci nici avionul german doborât deasupra orăşelului (şi soarta "postumă" a fragmentelor lui, atât de neeroic prozaică), nici evocarea limbută a firii isprăvilor şi sfârşitului înaintaşilor naratorului nu stau, ele, în "miezul" textului, menite cum sunt, mai curând, să ne introducă în stilul, tonalitatea şi aerul simpatic al acestei prezenţe-"emisie", neistovită: de la prima la ultima pagină, care e cea a lui Milos Hrma, personajul-narator din perspectiva căruia apare nu numai o anume derulare "epică", relativ dispersată, parcă tatonantă, ci şi atmosfera, implicaţiile a ceea ce se întâmplă între personaje, dar şi în ele. În cele câteva de prim-plan, desigur.

E "eşantionul" de lume cehă al micii gări, în pragul aşteptatei anchete având ca obiect "ştampilele" Zdenicikăi, din titlu. Nu sunt ale ei, ca şi cum ar fi mereu la îndemâna unei funcţionare/ secretare care să le aplice lângă semnătura "şefului", nu, nici vorbă. Hubicika, impiegatul mare fustangiu, i le-a "aplicat", el, Zdenicikăi: şi nu oriunde, ci chiar, ca să citez, "pe fund", cei doi descoperind că se plictiseau în tura de noapte şi aşa, ajungând progresiv de la jocuri de gajuri (la care perdanta telegrafistă rămâne mai întâi fără pantofi, apoi fără ultimul "obstacol" în calea năzbâtioaselor ştampile. Scandal, nu glumă, după ce mama "victimei", citind acasă toate "ştampilele" (inclusiv cele germane), ameninţă cu plângeri la Gestapo şi "şeful gării", neavând încotro, îi face "porcului", "mistreţului" de Hubicika inevitabilul proces-verbal, care aduce "la faţa locului" comisia de anchetă (în frunte cu temutul Slusny şi consilierul, "puţin" colabo, Zednicek) venită cu gând să "extragă" ceea ce anchetatorii numesc "baza faptică pentru crima de îngrădire a libertăţii personale", de care l-ar vrea acuzat pe muieraticul impiegat.

Comedia temutei anchete e de tot hazul, cu întrebările pudice ale consilierului ("Cine ţi-a imprimat ştampilele în acest loc?", cu ochii pe fotografiile pomenitului "fund" ştampilat) şi "depoziţia" de o inepuizabilă "candoare" a Zdenicikăi, deloc de natură să indice vreo bestială "îngrădire a libertăţii personale". Ba, mai mult, presupusa "agresată" se mândreşte că deja o caută cei "de la filme", pentru faima "nurilor" ei artistici, dobândită gratuit pe calea "scandalului". Şeful gării (şi atât: numele lui nu apare nicăieri) are reacţia rolului său ierarhic ("Groaznic!", doar e vorba de ştampilele-sinecdocă a demnităţii căilor ferate, în plus, culmea: "I-a pus şi data!"). Indignarea lui e cumulată şi cu patosul apocaliptic al unui membru al URM ("Uniunea pentru Regenerarea Moravurilor"): "Blestemat secol erotic!". Dar el e excepţia, îndoielnică şi ea ("S-a dus dracului steaua" avansării dorite), constată "şeful", candidatul la promovare e compromis în ochii lui Slusny, nu numai din pricina "scandalului", ci şi a găinaţului iubiţilor porumbei polonezi ce-i acaparează toată rezerva de tandreţe. Dar nu, Hrabal nu-l împinge nici pe acest personaj către o caricatură 100%, nu-l îngroapă nici pe el în necruţătoarea ironie auctorială, în schimb rezervată numai unor "roboţi" ai administraţiei, ca Slusny şi Zednicek.

În rest, "ştampilele" Zdenicikăi nu numai că nu scandalizează, dar atrag admiraţia aproape unanimă a celor care roiesc în jurul buclucaşului tandem Kubicika-Zdenicika, de la contesa Kinska la oamenii orăşelului sau funcţionarii feroviari din temuta comisie de anchetă, mai toţi, în realitate invidioşi, pur şi simplu, pe fericitul impiegat şi purtătoarea semnelor, neobişnuite, de admiraţie a bărbatului. Naratorul (se întrevede limpede, şi autorul) e de partea lui Hubicika, personajul care are el "priorităţile" sale: nu pofte de înălţare în grad, ca ale "şefului", atât de acrit şi de complexat: femeile, numai cele care îi cad cu tronc, împărţite în două mari categorii, în funcţie de care jumătate a trupului îi "face impresie". Tânărul elev de şcoală de cale ferată, în "stagiu" sub îndrumarea lui Hubicika, simte bine ipocrizia multora din cei din jurul său, intuiţia nu-l înşeală şi nici gând, în ce-l priveşte, să-l "condamne", fie şi numai în gând, pe mult invidiatul coureur de jupes, ba chiar, preţuirea lui pentru provincialul "Casanova" e veche, a fost şi printre martorii oculari ai canapelei-"altar al dragostei", ruptă în două, de la Dubrovice, alt scandal, anterior, şi el aducător de "aureolă" de mic erou local. Tânărul narator devine în final, pe neaşteptate, într-o adevărată performanţă diegetică şi stilistică de "viraj", un erou al rezistenţei cehe, aruncând în aer o garnitură germană ("cu prioritate") încărcată cu muniţie, în drum spre front. Ultimele pagini sunt monologul lui de narator muribund, în proximitatea neamţului care, înainte de a fi ucis de Milos, l-a împuşcat pe acesta în plămâni. Nu te aştepţi, cu siguranţă, ca de la hazul debordant al scandalului "ştampilării" să se treacă, aproape abrupt şi nemenajat prin nicio "tranziţie" retorică, nici măcar una de ton, la, în imediată vecinătate, acest act realmente eroic, însă fără pic de emfază, asumat tacit, fără vreo gesticulaţie ostentativă. Da, Bohumil Hrabal e în stare, iată, de un astfel de miracol. Şi încă, repet, fără niciun exces de "sublinieri", aşadar, cu firescul acelui umor ceh venit din "tiparul" adânc al spiritului acelei culturi, care l-a dat lumii şi pe admirabilul "idiot" Svejk.

În definitiv, nu au acelaşi tâlc "ştampilele Zdenicikăi", ca şi portretul oficial al Împăratului, pătat/ "pângărit" de muşte? Altfel spus, cam ce gândesc cei ca Zdenicek linguşitorul şi nemţii lui idolatrizaţi despre "puşlamalele de cehi care râd…", gata s-o facă "oricând", cu privire la aproape "orice".

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.  I. Cuza" Iaşi, critic şi istoric literar